Atunci când cărările vieții te poartă prin lume, e bine să lași în urma ta prietenii adevărate cu oamenii locului, indiferent de vârstă, astfel încât acei oameni să-și amintească cu drag de zilele petrecute împreună, iar atunci când te vei reîntoarce între acei oameni, în timp, au să te știe de-al lor. Omenia și respectul trebuie să rămână liantul ce ține oamenii aproape în fiecare zi din viață, pentru că omenia o câștigi greu și se poate pierde repede. Cu greu prinde omul de la țară încredere într-un străin și pe bună dreptate, pentru că acolo unde ajung domnii (la fel ca și grofii), întotdeauna caută să-și impună regulile lor, crezându-se superiori, neținând seama de faptul că rădăcina localnicilor nu o poți scoate așa ușor, înlocuind-o cu propriile reguli și întotdeauna se va întoarce precum un bumerang asupra celui care își vrea propriile reguli acolo unde nu a pus un pai. Este un lucru pe care personal îl detest pentru că am crescut la țară și înțeleg uneori poate prea repede cum stau lucrurile, de aceea eu cred în prieteniile sincere, care dăinuie peste ani între oamenii cu suflet și caracter frumos, iar „bunicul” Vasile Florea din Secaș este un suflet și un caracter cu adevărat frumos.

Un rai natural

Am ajuns la Secaș înainte ca seara să-și facă simțită prezența, cu o seară înainte, tocmai să prind în spendoarea sa, luna plină când răsărea așa de frumos peste dealurile Secașului și peste sat deopotrivă, aruncând razele-i luminoase peste fânețele încă necosite în care greierii țineu adevărate concerte în aer liber, dând un farmec extraordinar acestor locuri binecuvântate de Dumnezeu. Liniștea satului, în răcoarea serii, în cântul greerilor din iarba înaltă și lumina lunii sunt parcă desprinse dintr-un basm, sunt ceva feeric, care nu pot fi descrise în cuvinte pentru că trebuie să simți acele seri minunate, să le vezi cu ochii tăi ca să le întelegi frumusețea.

Te prinde acel farmec fără să vrei, ducându-te cu gândul într-o lume fascinantă, cu zeci de ani în urmă, în vremile când bunicii noștrii erau tineri în sat, cu viața și obiceiurile de atunci. Nimic nu te scoate din acea reverie a gândului sub clar de lună, decât poate lătratul unui câine care se aude în acea liniște fermecătoare peste sat, readucându-te brusc în prezent. Nicăieri nu am avut parte de astfel de momente frumoase, desprinse parcă dintr-o poveste de dragoste în care decorul este însăși satul Secaș , dealurile și pădurile care îl înconjoară sub clar de lună, de aceea îi înțeleg pe cei care au hotărât să-și petreacă viața aici, în acest rai natural în care Dumnezeu a sădit atâta frumusețe din însăși grădina lui.

Un tâmplar cunoscut şi respectat

Aici în acest loc a venit pe lume în anul 1947 și Vasile Florea pe care noi îl alintăm acum „bunicul” pentru că Dumnezeu i-a îngăduit să-și vadă și strănepoata, pe Adeluța, un înger de copil. Aici a copilărit, a feciorit și a deprins tainele vieții formându-și caracterul și viața. A trăit întotdeauna în armonie cu natura, de aceea nu a plecat din sat, însă a învățat taina modelării lemnului, învățând meseria de tâmplar încă de tânăr, pe care o mai practică și azi la cei 74 de ani ai săi.

 A lucrat în sat , însă a trecut cu sculele de tâmplar în spate și peste pădurile de cleștar iarna, dincolo în satele de pe Mureș, la Slatina de Mureș, Groșii-Noi și Dumbrăvița unde a încheiat uși și ferestre la multe gospodării din acele sate. Este cunoscut și respectat și pe acolo, dar mai cu seamă în toată zona Gurahonțului. Vasile Florea a muncit mult în viața lui și a crescut două fete ca doi bujori, iar astăzi se simte împlinit pentru că sunt fiecare la casa ei, bucurându-se de nepoți și strănepoată.

Vânătorii „păcimaşi” au ce învăţa de la el

Chiar dacă a avut și serviciu, nu a abandonat niciodată tâmplăria, iar în timp ce lucra ca paznic de pășune a colindat mult dealurile și pădurile din Valea Zelgișului și nu numai, și a văzut multe în viața lui cutreierând pădurile.

Cunoaște toate pădurile din Vf. Drocea până la Gurahonț și de acolo până la „Trăuaș” și „Slacina gi Murăș”, și nu odată s-a întâlnit cu haita de lupi, care a trecut destul de aproape de dânsul fără să-l observe, înșelându-le simțurile de jivine.

Nu a fost vânător, însă traiul în natură i-a deschis mintea și simțurile, astfel că mulți vânători din cei „păcimași” au ce învăța de la bunicul, când vine vorba de sălbăticiunile codrilor. Alături de „bunicul” am ascultat și eu cu ani în urmă boncănitul cerbilor în hotarul cu Roșia și Obârșia la cantonul de la Huhurez și tot cu „bunicul” am ascultat chemarea dragostei cerbilor în hotarul pădurilor cu Slatina de Mureș și „Trăuaș” acolo sus la „Vânățăle” pe unde cu zeci de ani înainte regele Mihai își avea drumul lui. Momente unice și frumoase, momente de neuitat în codrii fără de sfârșit, în care ne prindea noaptea de fiecare dată.

Constructor de maşini

Acum însă, o să descriu o altă calitate a bunicului, respectiv cea de constructor de mașini, pentru că dincolo de viața la țară și de împărăția naturii care îl fascinează și acum, bunicul este un om policalificat prin natura sa, iar pe unde a umblat a tras învățăminte, apoi în mintea dânsului s-a concretizat ceva, iar acel ceva... mai târziu a devenit realitate.

Nu s-a lăsat Vasile Florea nici în acest domeniu mai prejos fiind înzestrat cu o inteligență nativă de om crescut în vatra satului fără multă tehnică în jur, dar a fost întotdeauna dornic să cunoască lucruri noi și mai ales să-și ușureze munca. Umblând puțin și în lume a învățat de peste tot câte ceva, dar mai ales a învățat să ia aminte la lucrurile care îi pot folosi în viață.  A învățat să lucreze cu scule, cu aparatul de sudură și astfel a început să-și construiască propriile scule de tâmplărie printre care un banzic, apoi alte scule, o mașină de șlefuit, o mașină de găurit, iar apoi ambițios fiind, s-a apucat să-și construiască singur... un tractor, care să-i ușureze munca în gospodărie, apoi la tractor a construit și remorcă și tot așa. Acum bunicul are două tractoare pentru că între timp a luat și un tractor FORDSON căruia i-a construit un troliu și sapă mică pentru tras lemn, tot în gospodărie. Este un om policalificat putem spune, un om de la care fecare dintre noi avem ceva de învățat. Atunci când și-a confecționat mașinile de tâmplărie și chiar tractorul nu s-a folosit de nici o schiță, desen tehnic sau vreun plan dinainte stabilit și așternut pe hârtie, așa cum fac inginerii de la fabricile din oraș. „Nu am făcut niciodată o schiță pentru că înainte de a începe lucru eu vedeam in minte imaginea acelei mașini cum trebuie să fie, o vedeam în minte gata făcută. Totul a fost din minte dinainte stabilit. Când m-am apucat de tractor a fost mai greu că a durat vreo doi ani până mi-am adunat piesele din care știam că trebuie făcut. Puntea motrică din spate este de Volga, dar am scurtat trompele punții și planetarele, apoi cutia de viteze și ambreiajul tot de Volga, iar motorul este cu două pistoane, răcire cu aer și nici în ziua de azi nu știu la ce fusese folosit înainte de a-l achiziționa eu. (n.r. posibil de la un Thermo King). Șasiu este de la o dubiță Mitshubischi și odată ce am avut totul am reușit să-l finalizez. Are frână pe fiecare roată din spate, exact ca un tractor original, are frână de mână, iar transmisia de la motor la ambreaj este prin curea, direcția este mecanică, iar axa față este realizată tot de mine. Are pornire la ștarter exact ca un turism, trei viteze înainte și una înapoi și are două locuri. L-am făcut pentru nevoile proprii în gospodărie, de mers pe deal după fân, lemne, prune și tot ce este nevoie. I-am confecționat și o remorcă care poate transporta cel putin un metru cub de balast, are și frână remorca, actionată de la un cablu care se cuplează la pedala de frână a tractorului atunci când merg cu remorca, pentru că e nevoie de frână și pe remorcă la coborâre. Lucrez și cu celălalt tractor, cu Fordson-ul, dar parcă acesta făcut de mine îmi place mai mult, este creația mea și e mai ușor și de condus. Nu consumă multă benzină, de aceea este și foarte rentabil. Cu doar câțiva litri de benzină lucrez cu el toată ziua”, povesteşte Vasile Florea.

Acesta mai spune că de tractorul construit s-a atașat sufletește cel mai mult și nu l-ar vinde niciodată. Dar în curtea „bunicului” am găsit și o motocicletă rusească „MZ” într-o stare foarte bună. Este motocicleta tinereții dânsului și nu a vândut-o nici pe asta, doar o mai pornește din când în când, aducându-și aminte că prin anii 70 mergea până la Arad sau Timișoara cu motocicleta. I-a fost tare dragă și din când în când o mai strunește și acum la 74 de ani pe ulița satului... să-și stâmpere dorul.

„Mi-aș face un avion să zbor”

Poate este doar o poveste de viață pentru uniii dintre noi, însă oameni ca bunicul au realizat lucruri frumoase care rămân în urma lor, iar astfel de oameni nu se vor mai naște în zilele noastre când tehnologia se poate achiziționa foarte ușor, fără bătaie de cap. Greutățile vieții și nevoile pe care le-au întâmpinat acești oameni în anii tinereții lor le-a deschis mintea, i-a făcut să gândească și să făurească lucruri care să le ușureze munca și traiul. Se spune că „nevoia te învață” și chiar așa este, pentru că în acele vremi mulți oameni erau policalificați sau măcar știau să se descurce în viață învâțând din mers cel puțin două meserii. Apoi Armata a fost cea care a făcut din flăcăiandrul plecat de la coasă și plug, din vatra satului, cu valiza de lemn în cătănie, un bărbat adevărat capabil la întoarcere să întrețină o casă și familie. Armata a călit omul, l-a ordonat și l-a transformat în bărbat adevărat, iar de multe ori în armată a obținut și o calificare, fie de bucătar, șofer, fochist şi aşa mai departe, care i-a prins omului de la țară foarte bine în viață. L-am întrebat pe „bunicu” ca ar face dacă ar mai fi odată tânăr. Mi-a răspuns fără să ezite: „Mi-aș face un avion să zbor”.

I-ar plăcea mult să zboare, pentru că  a zburat doar o singură dată cu un  elicopter pentru ierbicidat deasupra zonei comunei Brazii, dar a fost fascinat de ceea ce a văzut din văzduh. Se vedea pe fața dânsului o dorință arzătoare de a zbura din nou. Nu i-am promis nimic atunci când am realizat reportajul, dar între timp am reușit să îl contactez pe bunul meu prieten Dan Cojocaru de la Aeroclubul Charlie Bravo din Șiria, iar acum bunicul este așteptat să zboare din nou, să-și împlinească visul și dorința. Mulțumim din suflet, Dan Cojocaru, ești un prieten adevărat și un suflet nobil !.

Dar povestea noastră a continuat pe Valea Leurzii, tocmai între Mădrigești și Slatina de Mureș, în răcoarea pădurii pentru că se făcuse foarte cald în sat, iar mie și bunicului ne e tare dragă  pădurea. Multe lucruri frumoase am aflat de la bunicu, despre aceste locuri minunate și trecutul lor, despre greutățile și poate bucuriile acestor oameni simpli de la țară, care și-au dus traiul liniștit la poalele acestor păduri. Însuși regele Mihai colinda acești codrii fără de sfârșit cu mașinile de teren, de aceea se mai vorbește și acum de drumul regelui în toată zona.

Aș mai fi stat cu „bunicul” acolo în răcoarea pădurii dacă nu trebuia să mă întorc la Arad, dar i-am promis înainte să ne luăm rămas bun, că vom ieși în curând la o plimbare în codrii ,,Săcașului,,sau poate în toamnă cînd se pune prima brumă și vor începe cerbii a boncăni. Vom lua din nou ranițele în spate și vom urca în împărăția codrilor așa cum am făcut și altă dată, pentru că pasiunea și prietenia nu au vârstă niciodată. Dumnezeu a fost bun cu Vasile Florea, iar la cei 74 de ani se simte bine și încă are putere și poftă să muncească, pentru că munca l-a ținut de când se știe, iar la vârsta dumnealui încă are fața netedă și chipul luminos așa cum îi este și sufletul de altfel.

L-am salutat și mi-a făcut cu mâna de peste vale din fața porții casei din Secaș, apoi am plecat, gândindu-mă că Dumnezeu a așezat oameni minunați ca Vasile Florea în multe locuri, oameni cu trăirile și poveștile lor frumoase de viață. Trebuie doar să-i descoperim pentru că vom avea ce învăța de la dânșii.

Am plecat cu gândul că mă voi reântoarce din nou la Secaș... și poate tot la lună plină, când totul va fi din nou o frumoasă poveste în cântec de greieri, adierea ușoară a vântului în răcoarea serii și lumina lunii trecând ușor de după deal, luminând satul ca într-un basm.