Suntem într-un an crucial, cu semnificații profunde pentru destinul nostru istoric: se împlinesc 100 de ani de când a avut loc consacrarea juridică internațională a României, prin Tratatul de la Trianon de la 4 iunie 1920. Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România își exprimă bucuria de a semnala faptul că statul român încă există pe hartă, în ciuda presiunilor și asediilor politice exercitate continuu asupra lui, în toată această perioadă de 100 de ani. Ne întristează în același timp comportamentul abulic al clasei politice actuale care, în ultimii 30 de ani, nu a făcut decât compromisuri incalificabile cu forțe politice și economice interne și externe, negociind vânzarea cu toptanul și paralâcul a tot ce a însemnat și înseamnă „Grădina Maicii Domnului”. Iar tolerarea în  mediul politic a hibridului UDMR - entitate constituită ca ONG și funcțională ca partid politic - reprezintă cea mai respingătoare promiscuitate a clasei noastre politice. A ÎNTREGII CLASE POLITICE! Așa s-a ajuns la situația rușinoasă în care, chiar înainte de centenarul Trianonului, un proiect secesionist a trecut tacit de Camera Deputaților, încurajând separarea de România a unui teritoriu străvechi românesc: proiectul privind autonomia așa-zisului Ținut Secuiesc.

Faptele sunt consumate. Scandalul de extracție stradală, care a cuprins și legislativul, și executivul României, capătă valoarea unui autodenunț caricatural al propriilor incapacități de înțelegere a problemei naționale. Problemă al cărei arhetip îl reprezintă Marea Unire de la 1918, cu pandantul ei internațional - Tratatul de la Trianon.

Cu îndreptățirea pe care ne-o dă, prin atitudinea publică, implicarea noastră în problemele care frământă societatea și națiunea, noi, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, deplângem modul îndoielnic prin care decidenții noștri au gestionat pregătirea acestui eveniment de mare importanță pentru existența noastră în Europa și în lume: 4 iunie, Tratatul de la Trianon.

Și pentru că acest tratat e atât de contestat de țara „vecină și prietenă” Ungaria, al cărei guvern a investit 300 de milioane de euro în așa-zisul proiect „Trianon 100” (de fapt, „Anti-Trianon 100”) e bine să reiterăm câteva argumente istorice de drept internațional, începând cu Declarația de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.

În deplină rezonanță cu valul revoluționar și aspirațiile democratice care animau societatea în statele Europei centrale și răsăritene, inclusiv în Austria și Ungaria, poporul român autohton din Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, etc. și-a exercitat, în 1918, un drept fundamental, în conformitate cu principiile de drept ale popoarelor, recunoscute și în acțiune pe plan internațional. Respingând propunerile ungare, de aceeași factură cu cele făcute anterior de Casa de Habsburg, românii au decis și ei, ca și popoarele slave asuprite, să uzeze de dreptul lor de a-și alege singuri soarta. Votul în unanimitate al delegaților a constituit baza juridică, legalizarea actului, enunțat de președintele Gheorghe Pop de Băsești: „Adunarea Națională a poporului român din Transilvania, Banat și părțile Ungariei (Partium – n.n.) a primit rezoluțiunea prezentată prin Vasile Goldiș în întregimea ei și astfel unirea acestei provincii românești cu țara-mamă... este pentru toate veacurile decisă!”.

Adunarea Națională, având caracter de Constituantă și fiind organ legislativ și al suveranității naționale pentru poporul român trăitor în Ardeal, Banat, Crișana, Sătmar, Maramureș, etc., hotărârile sale au avut putere de lege, păstrată și astăzi, în conformitate cu principiile de drept internațional în baza cărora au fost adoptate. Din punct de vedere juridic așadar, Unirea teritoriilor românești din fost monarhia dualistă cu patria-mamă, decretată de Adunarea Națională Constituantă de la Alba-Iulia, necondiționat, în baza dreptului inalienabil al românilor din respectivele teritorii la autodeterminare și suveranitate națională, a fost cu un an și șase luni anterioară semnării tratatului de pace româno-ungar, un act legiferat, legalizat. Regatul României, ca stat suveran, nu a făcut decât să aprobe, prin organul său constituțional, ca și în cazul „Basarabiei” și Bucovinei, decizia luată de Constituanta românilor din Banat, Transilvania și Partium, teritorii ce-și redobândiseră suveranitatea.

De menționat că întregul proces a fost legalizat, sub aspect juridic, și de deciziile similare ale minorităților alogene: ungurii (parțial), sașii, șvabii, secuii, evreii, țiganii, etc. (în totalitate). Acestea au fost consultate și au subscris, prin hotărâri luate în cadrul unor adunări cu caracter plebiscitar, juridic recunoscute.

Drept urmare, Tratatul de Pace de la Trianon (4 iunie 1920), cu corectivele teritoriale în defavoarea românilor, impuse de interesele regionale ale marilor puteri, nu au făcut decât să consacre acceptul Ungariei, în calitate de stat succesor al defunctului Imperiu dualist, față de acordul încheiat și legiferat între două părți contractante suverane.

Caracterul de drept public al Adunării de la Alba-Iulia a fost în întregime admis și de dreptul internațional public, de Conferința de pace și de stipulațiile tratatelor de pace.

De aceea, Conferința Păcii de la Paris nu a fost în situația de a „crea” un stat român întregit. Acesta fusese deja realizat, ca operă a națiunii române. Conferința a fost chemată doar să dea consacrare juridică internațională noului statut teritorial și politic al statului român, prin recunoașterea în speță a principiului naționalităților și al autodeterminării popoarelor.

Am menționat toate acestea pentru a le aminti, sau reaminti, acelora dintre români care mai cochetează cu autonomia Transilvaniei, că aceasta nu e o problemă asupra căreia să se poată decide la nivel parlamentar, guvernamental sau prezidențial, întrucât Marea Unire a fost decisă, de facto și de jure, în mod plebiscitar. Deci e o chestiune clară de referendum. Chiar dacă, în prezent, organizarea unui referendum pe această temă presupune asumarea unei responsabilități personale uriașe din partea participanților, responsabilitate pe care foarte mulți nu o au și nu o pot înțelege. Căci, vorba lui Nae Ionescu, „opinia publică n-are memorie”. Memoria colectivă se întreține prin școală, iar în școală exact materiile identitar-formative au fost minimizate. Asta în ceea ce ne privește pe noi, românii. Nu și în ceea ce privește UDMR-ul, care acționează masiv și agresiv pentru exacerbarea unei identități configurate mincinos (vezi manualul „Istoria Secuilor”, editată și tipărită, în limba maghiară, pe banii publici ai contribuabililor români).

Așadar, mesajul Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, adresat preponderent clasei politice, în acest an crucial pentru destinul României în lume, este următorul:

Resetați-vă! Nu aveți nici competența, nici legitimitatea de a decide granițele exterioare și interioare ale României. Nu aveți nici măcar dreptul de a le pune în discuție. România nu e o tarabă cu obiecte de patrimoniu. România e un sanctuar păzit de osemintele celor care au murit pentru ca ea să existe. Voi, cei care decideți pentru noi, n-ați sacrificat nimic pentru această țară. Nimic! N-ați pierdut, cum au pierdut sute de mii de români înaintea voastră, niciun copil frate sau părinte. Aveți, în schimb, mâinile pătate de sângele martirilor români al căror model îl ignorați. Învățați de la Viktor Orban și UDMR, dacă de la istoria pe care n-o cunoașteți nu puteți învăța! Ei ai investit într-o utopie 300 de milioane de euro, iar voi n-ați investit nimic într-o realitate istorică. Există o listă uriașă a investițiilor anti-Trianon pe care aceștia le fac de trei ani încoace, pentru materializarea unei ficțiuni, listă care corespunde, simetric, lucrurilor pe care voi NU LE-AȚI FĂCUT!

În speranța că veți deveni mai responsabili sau că vă veți înțelege mai bine menirea, vă reamintim, în acest context, cuvintele lui Mihai Eminescu dintr-un articol publicat în 1870, în ziarul „Federațiunea” de la Pesta, cuvinte cărora voi, clasa politică de azi, le conferiți o dureroasă actualitate: „Oricine a şovăit numai o dată în cariera sa politică, fie el prelat, fie ilustritate, fie magnificenţă, trebue înlăturat cu îngrijire, căci aicea trebuesc oameni ai faptei pe cari să nu-i orbească nici şansele, nici aurul, nici stelele şi ordurile mari, care în genere se pun pe inimi mici! Şi, apoi, cu oameni probi şi de caracter, nu se încapi transacţiuni încurcate. Ei vor cere pentru naţiunea lor cât li va ordona naţiunea ca să ceară [...]. Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem şi noi ceia ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted şi clar, că în ţara noastră, noi nu suntem, nici vrem să fim maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunii noastre. Faţă cu orice încercare de deznaționalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală şi conştienţi de drepturile ce ni le dă aborigenitatea noastră şi spiritul secolului: cine sunt aceşti oameni şi ce vor ei în ţara noastră?”

DORU DINU GLĂVAN