Stagiunea 2016-2017 a Teatrului Clasic Ioan Slavici din Arad s-a încheiat duminică seara de la ora 19:00 la Sala Studio, unde pasionații de teatru au vizionat cea din urmă premieră (cea de-a şasea), înainte de vacanța de vară - Flori de mină (autor Csaba Székely, traducător Sándor László), adaptare după romanul cu acelaşi nume - în regia lui Ștefan Iordănescu și scenografia lui Doru Păcurar, textul spectacolului făcând parte din Trilogia minelor.

Flori de mină pornește firul poveștii de la valul sinuciderilor inexplicabile dintr-o comună minieră din Ardeal. Sinuciderile frecvente (mai ales în rândul comunităţii maghiare din zonă) atrag atenția televiziunii, care descoperă că după ce mina - ca singură sursă de venit pentru locuitori - a fost închisă, satul se depopulează și în lipsa altor perspective, moare încet, dar sigur. Narațiunea transpusă scenic în Sala Studio urmărește varii episoade-cheie din viața cotidiană a unor locuitori ai comunei, pătrunzând în mecanismele de funcționare tipice pentru comunitățile rurale lipsite de speranţa viitorului.

Ce se întâmplă când permitem ca zi de zi lipsa valorilor să câștige tot mai mult teren în existența noastră așa-zis civilizată? De ce ajunge o ființă umană  să considere că viața i-a devenit cu neputință de suportat și singurul catharsis este non-existența? Reprezintă sinuciderea un gest extrem de lașitate, adevărată negare a soluțiilor existente sau din contră, supremul act de cutezanţă individuală, atunci când viața devine caznă? Dar societatea, în ce măsură poartă aceasta vreo vină pentru comunitățile umane ce se bestializează gradual, din lipsa unor perspective socio-economice? Pot oare fenomene precum deprofesionalizarea, invaliditatea, boala, sărăcia, șomajul sau ghinionul în dragoste să justifice dezumanizarea totală sau (auto)agresiunile fatale? Merită ostracizarea copiii care ajung să-şi deteste părinţii ce le amputează fără voia lor viitorul? Iată câteva întrebări deloc comode ridicate de dramaturgul Csaba Székely şi prelucrate scenic de regizorul Ştefan Iordănescu, prin vocea actorilor săi.

Actorii arădeni sunt provocați prin această montare deosebit de incisivă să interpreteze partituri puternic ancorate în realitatea faptică a oamenilor din localitățile preponderent secuieşti care se confruntă cu astfel de situații. Rareori tipologia personajelor dintr-un spectacol le permite tuturor artiştilor să evolueze realmente profesional şi în raport de relativă egalitate cu colegii din respectivul proiect. În Flori de mină, prin excepţie, se petrece acest lucru; personajul principal, prin forţa sa, propulsează celelalte personaje (aparent secundare) la un nivel vizibil, în funcţie de contextul narativ şi de momentul apariţiei.

Astfel, Ionel Bulbuc realizează un rol principal de excepție cu personajul Ivan, bărbat deosebit de complex psihologic; minerul șomer ce-și îngrijește tatăl bolnav la pat inserează sporadic frânturi de pasiune în terna sa existență, ca în final să-și clădească iubirea târziu împlinită pe văduvia vecinei sale Irma. Actorul construieşte meticulos şi vivace tabloul personal al secuiului ce se apără de nefericire prin consumul sporit de alcool, prin agresivitatea fizică şi verbală; decăderea existenţială a lui Ivan este patetică şi ireversibilă, dar fragilitatea sa iese la iveală în valuri, ca ultimă fosilă a omului de odinioară. Iubirea sa pentru Irma conţine frumuseţea şi culoarea florilor de mină, dar e caracterizată şi de contondenţa lor exacerbată.

Roxana Sabău este Ilonka, sora vitregă a lui Ivan, căreia distanțarea anterioară de comuna sinucigașilor i-a permis să nu-şi altereze de tot feminitatea; actrița subliniază atent în interpretarea sa permanenta glisare a Ilonkăi între frustrarea de-a fi claustrată temporar în anticamera morții fizico-psihologice din comună și speranța că va reuși să-și exprime iubirea chiar și într-o conjunctură potrivnică. Roxana creionează cu deplină intuiţie primul său personaj de amploare din ultimii ani, amprentând cu tensiune specifică zbuciumul interior al unei femei mature, în care pulsează atât vocea datoriei, cât şi glasul nevoilor sale îndelung reprimate.

Ovidiu Ghiniță îi conferă alcoolicului doctor Mihaly toate defectele comunei în care și-a îngropat treptat vocația măreață de împlinire profesională și personală. Florin Covalciuc ni-l prezintă pe Illes, personajul vesel, contrapunctul nefericirii ce definește comuna ardelenească; gestul său din final șochează prin umanitatea sa subsidiară, dovadă că soţul aparent superficial şi neancorat în tragismul realităţilor zonale înţelegea din plin nevoia de iubire, de eliberare a soţiei sale. Adriana Ghiniță este plină de patos în pielea personajului Irma, soția lui Illes; Irma îl iubește în taină pe Ivan și inventează pretextul compotului ca să-și întrețină dragostea platonică. Contextul inuman din jur nu o împiedică să-şi urmărească scopul sentimental cu paşi mici şi fermi, chiar dacă în final gustul libertăţii sale nu aduce cu dulceaţa compotului cumpărat de la oraş şi plasat pe furiş în borcane de casă. Sugestivă este emoţia din secvenţa cu Ivan şi Irma, în care femeii i se aruncă agresiv în faţă faptul că nimeni din casa muribundului nu mănâncă deloc compotul său - simbolul inutilităţii unor plăceri de moment, total subdimensionate în raport cu infernul pregnant al existenţei curente.

Flori de mină se vădeşte un spectacol serios, dramatic, ramificat caracterial, foarte solicitant fizic şi psihic pentru actorii arădeni, care, prin interpretarea lor de echipă, devin prim-plan, plasând în plan secund regia cam timidă şi insuficient secvențializată sau scenografia strict funcţională. Sub îndrumarea atentă a regizorului Ştefan Iordănescu, cei 5 actori ai trupei arădene pun pe tapet, cu sinceritate realistă, adevăruri sociale adesea ignorate în România de astăzi. Spectacolul proaspăt intrat în repertoriul Teatrului Clasic va beneficia de asumarea aferentă abia din toamnă, când va face parte din programul obişnuit de spectacole; interacţiunea repetată actori-public va conduce la definirea forţei sale artistice, aflată momentan într-o etapă incipientă.

Emanuel Cotuna