Viaţa din proximitatea noastră se regăseşte la modul profund, cu înălţările şi căderile ei, dar, mai ales, cu angoasele şi paradoxurile cotidiene, în recentul spectacol Complexitatea apartenenţei, regizat de RADU NICA, laureat cu Premiul pentru debut al UNITER.

          Autorul, traducătorul şi regizorul FALK RICHTER (unul dintre cei mai importanţi dramaturgi contemporani, tradus în peste 30 de ţări) a înghesuit în textul său -  ca urmare a confesiunilor actorilor, protagonişti în spectacol, text definitivat apoi prin talentul său indiscutabil -  o problematică majoră privind omul de azi, un solitar, în ciuda unor tot mai avansate mijloace de comunicare virtuală. Textul lui FALK RICHTER este foarte bun, prilejuindu-ne o radiografie autentică şi severă a lumii de astăzi. Cine suntem de fapt? La cine şi la ce ne raportăm? Care este relaţionarea noastră privind apartenenţa tuturor şi a fiecăruia dintre noi? Regizorul RADU NICA (nominalizat de trei ori la Premiul UNITER) are, din punctul meu de vedere, cel puţin câteva merite, care-l onorează ca profesionist. În primul rând, a lăsat textul lui FALK RICHTER să se audă în spectacol, nu l-a trădat, nu l-a amputat, cu toate că, pe alocuri, este neteatral. A ştiut, însă, să pună accente sau să estompeze anume tablouri, privind într-o viziune cinematografică un spectacol ce reuneşte „felii” de viaţă, fără să-şi propună (fapt meritoriu!) să le unească printr-o abordare programatică. Pentru că însăşi viaţa este bogată în diversitatea ei, iar cele şapte personaje ale piesei, deşi au istorii personale, se raportează la aceeaşi, dar complexă, idee de identitate. Şi de apartenenţă. Un „fir” unificator ar fi conferit spectacolului, credem, un neavenit tezism. Regizorul RADU NICA, pe care publicul arădean îl cunoaşte din lectura scenică a Reunificării celor două Corei, de JOEL POMMERAT (2014), are rigoare. Îşi elaborează spectacolul cu minuţie şi în detaliu, astfel nimic nu este marginal şi are o motivaţie adâncă, unitatea fiind conferită de francheţea şi clamarea, uneori dureroasă, a adevărului, un adevăr exprimat prin varii mijloace estetice de către cele şapte personaje ale piesei. Apreciez şi faptul că regizorul RADU NICA a păstrat, credem, toate tablourile propuse de text (dăm doar câteva exemplificări: Improvizaţie filosofică; Părinţi penticostali; Nu sunt un bărbat australian adevărat; Moştenirea aborigenă; Skype; Confesiuni; Spirala), găsind o modalitate de a le încadra în spectacol, chiar dacă sunt de întindere şi pregnanţă diferite, deoarece ele, tablourile, îşi au locul lor în acest puzzle, care înseamnă, de fapt, umanitatea de astăzi. RADU NICA este, evident, un regizor cu vocaţie, care are meritul de a nu-şi lăsa apetitul inventiv „să zburde” pe câmpiile histrionice, şi îşi elaborează, cu acurateţe şi adâncime, lectura scenică a unui text dificil, admirabil în sine, dar care putea eşua printr-o abordare derizorie. Meritul lui RADU NICA este şi de a fi invitat-o pe IRINA MOSCU să elaboreze o scenografie, pe care o considerăm excepţională, care nu numai că sprijină spectacolul, dar îl înalţă în plan estetic. Prin Poarta sărutului şi Masa tăcerii, cele două binecunoscute capodopere ale lui Constantin Brâncuşi, scenografa IRINA MOSCU trimite la un citat al marelui sculptor care subliniază, cu expresivitate, ideea de solitudine, dublată de aspiraţia spre ÎMPREUNĂ, într-un singur trup, dincolo de timp şi spaţiu. Din punctul nostru de vedere, Poarta sărutului putea să însemne nu numai o pledoarie pentru iubire, ci şi o posibilă întoarcere, printr-o imaginară şi foarte personală „uşă” spre propria noastră natură, în fond, o tentativă de a ne cunoaşte pe noi, înşine. Australia lui Eloise poate fi considerată o „zonă” de forare a personajului în propriul său univers, pentru că, urmărindu-i pe ceilalţi, ajunge să înţeleagă, în final (un final bine elaborat frazeologic), că „a trăi pentru tine” poate fi o soluţie, dar, prin metafora „închiderii caietului”, putem înţelege că oricând este posibil un nou început, o nouă cale spre cunoaşterea de sine, prin raportarea la ideea de apartenenţă.

          Meritul regizorului RADU NICA este şi de a fi apelat la VLAICU GOLCEA, care a elaborat o muzică anume pentru acest spectacol (şi un sound design) complementară textului lui FALK RICHTER, şi nu ilustrativă. Rareori am avut sentimentul, precum în spectacolul în discuţie, că „muzica răspunde la întrebări ce nu au fost puse niciodată”, confirmând superba definiţie dată de NICHITA STĂNESCU acestei inefabile arte. DORINA DARIE PETER a avut un rol greu, cel al lui Eloise, franţuzoaica plecată în Australia, „înarmată” doar cu un cec în dolari australieni şi un bloc de desen gol, hotărâtă, însă, să se redefinească, printr-un demers sociologic şi antropologic, dar, în primul rând, artistic, convinsă fiind, precum însăşi mărturiseşte, că „nu este scriitoare, nu este mamă, nu este iubită altruistă, nu are nimic interesant de spus, nu spune adevărul, nu-i plac cinele-n familie, iar la film se implică emoţional”. Şi, totuşi, Eloise are varii faţete, fiind, în mod paradoxal, mereu alta, dar, în fond, aceeaşi, în relaţia cu celelalte personaje ale piesei. Actriţa a evoluat cu vădit talent, conferind pregnanţă personajului complex întruchipat, dar îi recomand cu sinceritate DORINEI DARIE PETER să se ferească de pericolul evident, de a relua mereu şi mereu aceleaşi mijloace de expresivitate artistică. Actriţa ANGELA PETREAN – VARJASI a fost în spectacol Lauren, o femeie singură, cu apetenţe uşor ciudate, pentru pietre semi-preţioase, pentru reyki, pentru yoga, admirabilă prin aşa-numita sa „Listă”, de fapt, 176 de puncte, ce alcătuiesc profilul bărbatului ideal, la care nu conteneşte să aspire. Ne-am fi dorit ca această „Listă”, care reuneşte toate calităţile unui bărbat dorit de Lauren, dar şi de femeile de pretutindeni, să fie rostită şi nu citită. Probabil, regizorul nu a vrut să renunţe la niciuna dintre caracteristicile sine-qua-non ale unui ipotetic iubit, utopic, prin tumultul calităţilor sale. Actriţa ANGELA PETREAN – VARJASI a conferit personajului său tocmai ceea ce şi-a propus, adică: Iubire, Adevăr, Dăruire şi Speranţă.

La sfârşit de spectacol, la bineştiutele aplauze, l-am urmărit, involuntar, pe actorul IOAN PETER. Avea ochii plini de lacrimi. Era nu doar emoţie, ci şi o bucurie, determinată, probabil, de interpretarea în spiritul textului, a lui Josh, tânărul web-designer, foarte singur, în ciuda faptului că este specialist în reţelele de socializare, fiind chiar în stare „să scrie un jurnal de călătorie foarte personal, deşi nu a ieşit niciodată din Australia”.

Aprecieri speciale pentru actriţa CECILIA LUCANU – DONAT, care, efectiv, s-a reinventat, elaborând cu rafinament artistic şi profunzime scenică o tânără terapeut, specialistă în „încredere şi traume din copilărie”, dar aflată şi ea, pe de o parte, în căutarea unei reale comunicări, fiind în stare să urce ore întregi etaje, cu liftul, spre a găsi pe cineva cu care să vorbească, dar, pe de altă parte, rămânând surdă la emoţionanta declaraţie de iubire, făcută pe o reţea de socializare.

Cu totul remarcabilă a fost interpretarea actorului ALEXANDRU MĂRGINEANU, în tablourile Nu din dragoste; Doi fraţi; Furia lui Stephen şi Demonul, actorul reuşind să comunice nuanţat drama tânărului care şi-ar dori „un plan”, care să-i schimbe viaţa şi care să nu mai includă „scenele pline de singurătate” şi de „nefericire”.

          Actorul SORIN CALOTĂ are în spectacol un rol de mică întindere, dar memorabil, prin strădania de a-l întruchipa cu credinţă pe Alya, un dansator uşor retardat, care lucrează pentru Eloise, o „instalaţie. De artă” şi care, ştiindu-şi tatăl „foarte trist şi singur”, deoarece „părinţii nu-şi vorbesc”, îi reproşează fratelui său, Stephen, că nu vine niciodată acasă. De fapt, în condiţiile globalizării, ce înseamnă acasă? Ce înseamnă familie? Ce înseamnă limbă sau cultură sau ideologie sau identitate sexuală? Cum ne raportăm la tipul tradiţional de religie?

          Josh şi Joel sunt un cuplu de homosexuali, pentru că aceasta este decizia lor. Joel, în interpretarea credibilă a actorului CĂLIN STANCIU, precum partenerul său Josh, îşi doreşte o familie şi un copil, chiar dacă acesta va fi un „copil surogat internaţional”.

         Şi, totuşi, dezideratul de a aparţine cuiva „funcţionează”, chiar şi în condiţiile globalizării, chiar dacă sentimentele sunt exprimate pe skype, prin e-mail sau prin mesaje-text, chiar dacă relaţia familială sau de cuplu se consumă la distanţă, chiar dacă job-ul este extenuant, chiar dacă „acasă” dobândeşte alte conotaţii!

          Un text, deci, interesant, devenit un spectacol ce trebuie văzut, poate cel mai bun spectacol, după Săptămâna luminată, din septembrie 2015.

   Lizica Mihuţ