Reverența cuvenită pentru Cinema ARTA care, prin Centrul Municipal de Cultură Arad, a reușit din nou un tur de forță, găzduind (simultan cu Bucureștiul, Clujul și Timișoara) premiera pe țară a The House That Jack Built - ”Casa pe care Jack a construit-o”, cel mai recent film realizat de Lars von Trier.

Normal, ar fi trebuit ca eu să fi văzut de cel puțin două ori acest film, perntru a putea vorbi mai aplicat despre el. Numai că nimic nu mai este (sau nu mai rămâne) normal, atunci când începi să vorbești despre regizorul Lars von Trier și filmele sale. Iar în acest film este vorba tocmai despre ANORMALITATE, împinsă până la erxtrem: adică, în cinci ”episoade” cutremurătoare sunt prezentate ”performanțele” lui Jack, un ucigaș în serie, care reușise turul de forță de a ucide 60 de oameni, și tocmai îi dădea de înțeles unei preafrumoase blonde (în timp ce îi desena cu markerul pe piele traseul pe care îl va urma cuțitul), că ea va fi cea care va face ca palmaresul lui să crească la 61. Spre final, psihopatul se pregătea, inspirat de ”apostolii” săi naziști, din care citează cu sfințenie, să ucidă cu un singur glonte de blindaj (celebrul ”glonte de argint”) încă zece bărbați, legați unul de altul.

Fiind vorba despre un subiect atât de atroce, regizorului îi reușește de la bun început performanța de a-și lua spectatorul drept complice, făcându-ne cumva cu ochiul dintr-un colț al ecranului și asta printr-un umor negru de cea mai rafinată calitate, prin apropourile culturale cele mai autorizate, atât în dialogul ce are loc mereu în capul criminalului, cât și în imaginile referitor la TEMĂ, temă cu care au cochetat înaintea lui un Dante, un Shakespeare, un William Blake, un Hieronymus Bosch, un Nietzsche, Dostoievski, etc.

Și, vorba prietenei mele, care tremura ținându-mă de mână, în vreme ce psihopatul căsăpea femeie după femeie, Lars von Trier reușește în timpul proiecției să te determine să te gândești și că poate criminalul în serie se află tocmai acum printre noi, în sală, urmărind și el filmul și, cine știe, dacă nu, în întuneric, nu își alege deja următoarea victimă?! 

Căci, prin ce anume poate fi identificat un psihopat, atunci când se află într-o mulțime de oameni?

Și ce amănunt inefabil o fi înclinat balanța, încât un individ cu sânge rece, sigur pe sine, un mascul ALFA, dornic de a-i domina pe ceilalți și a-și impune ”voința de putere” și a-și etala EGO-ul supradimensionat, să devină un criminal în serie, iar un altul, cu exact aceleași caracteristici, să devină un chirurg celebru, sau un genist altruist, ce detonează bombe amorsate să arunce blocuri în aer, în timp ce noi, cetățeni cuminți, îi privim cu sufletul la gură și pulsul 120, în vreme ce lor, în acele momente de viață și de moarte (atenție!) pulsul începe să le scadă semnificativ!?

A fost făcut un sondaj, în care li s-a cerut unor oameni normali, precum și unor psihopați (deținuți în închisori de maximă siguranță), să rezolve următoarea dilemă: un medic renumit are cinci pacienți la fel de renumiți și valoroși pentru țara lor (oameni de știință, politicieni, artiști), dar fiecare dintre cei cinci are nevoie urgentă de câte un transplant de organ (inimă, pancreas, ficat, rinichi, etc.) iar donatorii întârzie să apară ... La un moment dat în clinica celebrului medic vine să fie pansat un tânăr boschetar, ce se tăiase la un deget. Ar fi oare OK dacă medicul l-ar omorî pe vagabond, care oricum în maxim zece ani se va omorî singur, cu spirt sanitar și aurolac și cu organele lui sănătoase să salveze viața celor cinci personalități (actor Alexandru Arșinel, senator Victor Socaciu, etc.) ? Oamenii normali au ezitat să dea un răspuns tranșant, invocând tot felul de nuanțe, dar psihotații au răspuns cu toții fără să clipească: - omorârea imediată a boschetarului!

De aceea cred că marele merit al acestui controversat film (ce nu a fost primit la Cannes decât în afara concursului) este că afirmă răspicat faptul că întotdeauna decizia ne aparține: un om, născut cu ”însușiri accentuate”, nu are decât să se facă chirurg, dacă tot simte impulsul să taie cu sânge rece în carne vie, pilot de formula unu, dacă-i așa dependent de adrenalină, alpinist, dacă tot vrea să-și forțeze limitele, sau, de ce nu, politician, dacă-i place să-și asume decizii cruciale în cutremurătoare situații de viață și de moarte. Și va avea din partea oamenilor admirația și respectul după care tânjește din toții porii (Dar nu l-a obligat și nu-l obligă nimeni să se facă paznic la Auschwitz sau jandarm ce-și gazează concetățenii, justificându-se că are o familie de întreținut!).

În finalul filmului, Diavolul, vocea cu care conversase psihopatul în cap tot timpul, se întrupează, se împielițează, și devine Îngerul Negru, ce-l călăuzește pe criminal ( de fapt, sufletul criminalului, ce fusese în cele din urmă împușcat de poliție) prin bolgiile (cercurile) infernului dantesc.

Călcând pe urmele ilustre ale lui Dostoievski (”Frații Karamazov”) și Thomas Mann ( ”Doctor Faustus”) lui Lars von Trier îi reușește o formidabilă întâlnire OM - Diavolul, de un realism halucinant și tocmai de aceea înfricoșător: Întocmai ca în cazul intelectualui Ivan Karamazov sau a compozitorului Adriano Leverkuhn, nici pe criminalul în serie Jack, Diavolul nu l-a mințit niciodată! Că a încercat (asemenea unei preafrumoase femei) mereu să îi seducă, ca, de altfel, și pe Isus în pustie, asta e cu totul altceva. Dar, tot timpul, spune printre rânduri și imagini regizorul, DECIZIA ne aparține nouă, oamenilor. LIBERUL ARBITRU, alegerea, i-a aparținut criminalului Jack până și în ultimul moment, când chiar a fost avertizat de ... cel al cărui nume științele oculte ne recomandă nic măcar să nu îl rostim, să nu încerce escaladarea muntelui, căci va sfârși căzând în iezerul de foc.

Un film ca un sloi de gheață, ce-ți cade din Rai în cap și pe care îl recomand cu căldură (chiar dacă gigacaloriile acestei călduri vin și de la cazanele cu smoală ale Iadului) tuturor, dar mai ales celor preocupați de problematica tulburătoare a Credinței, fie ei și reprezentanți (salariați sau nu) ai bisericilor și cultelor arădene. Și-mi permit să le sugerez să-și lase prejudecățile la garderobă, căci atunci când este vorba de marea artă, nici măcar bunul Dumnezeu nu judecă pe baza ”Celor zece porunci”, ci, în primul rând, pe criterii estetice!

Vasile de Zărand

P. S.