Muzeul Național al Țăranului Român organizează în perioada 10-30 septembrie 2015, la Muzeul de Artă din Arad, expoziția de fotografie Bisericile Muzeului Țăranului.

Expoziția conține imagini mai puțin cunoscute ale celor șase biserici din lemn, care se află în custodia Muzeul Național al Țăranului Român.

Vernisajul va avea loc joi, 10 septembrie 2015, ora 17

În cartea Horia Bernea – Câteva cuvinte despre muzeu, cantități, materialitate și încrucișare. Irina Nicolau, Carmen Huluță – Dosar Sentimental, Irina Nicolau scria: „1991 și mai târziu. Începem să salvăm biserici vechi de lemn. La Mintia, Bejani, Groșii Noi, Troaș, Julița, Lunca Moților. Două vor fi aduse la București și expuse, cea de la Mintia, în sala Reculegere, cea de la Bejani, în curte. Celelalte patru, restaurate, păzite și îngrijite, vor fi conservate in situ. Premieră românească. Evident, ideea a fost a lui Horia Bernea. Un umăr a pus și doctorul Costina. Restul, adică tot greul, l-au dus Geta Roșu, Dan Ștefănescu și oamenii lor, muzeografi, restauratori și conservatori. S-a muncit enorm. Proiectul avea o miză importantă. Horia spera că și alte instituții – bugetare și nebugetare – ne vor urma exemplul, luând sub protecția lor biserici de lemn care meritau să fie salvate. Nu ni s-a alăturat nimeni.”

Consultant științific: dr. Georgeta ROȘU

Curator: Monica MORARIU

Fotografie: Mircea TANCĂU

Expoziția a mai fost itinerată la Gura Humorului, Focșani, Ploiești, Sibiu, Alba Iulia, Hunedoara și Deva.

Bisericile Muzeului Țăranului:

Lunca Moților – 1700

Mintia – sec. XVIII

Bejan – sf. sec. XVIII

Julița – 1787

Groșii Noi – 1807

Troaș – 1817

Lucrare colectivă, adesea anonimă, bisericile de lemn sunt o reflectare a condiţiilor socio-economice şi istorice, o convingătoare demonstraţie de continuitate a unei vieţi spirituale de veche tradiţie, un patrimoniu inestimabil pe plan naţional şi universal. Ele sunt documente de certă autenticitate nu numai prin elementele înfăţişării lor, ce reflectă unitatea poporului român, ci şi prin rolul pe care l-au îndeplinit în viaţa românilor, în special a transilvănenilor: tribună naţională, şcoală, aşezământ de cultură şi artă, realităţi al căror sens se împleteşte armonios cu atributul lor de ctitorie a obştii. Valoarea lor este de nepreţuit ele făcând parte integrantă şi definitorie din identitatea noastră naţională.

Cu alte cuvinte, bisericile de lemn reprezintă o realitate definitorie pentru geografia spirituală a poporului român de pretutindeni.

Bisericile de lemn oglindesc, fără echivoc, unitatea românească, argumentând pe deplin afirmaţia marelui istoric Nicolae Iorga: „creaţiunea multilaterală a poporului nostru este aceeaşi peste toate provinciile” ele fiind, în acelaşi timp, o mărturie convingătoare „că românii s-au aflat pretutindeni acasă în marele spaţiu carpatic şi că din nefericire şi în vremurile moderne, procesul de răşluire a posesiunilor strămoşeşti şi de deznaţionalizare s-a săvârşit în dauna poporului nostru”.

Până la începutul sec. al XX-lea românii au creat şi s-au manifestat într-o adevărată civilizaţie a lemnului, remarcabilă în varietate, bogăţie şi rafinament în cadrul căreia bisericile de lemn au reprezentat apogeul ca expresie.

Dintre aspectele istorice pentru care biserica de lemn se instituie în martor ocular îl subliniem pe acela privind procesul etnic intervenit în aşezările transilvănene, în condiţiile istorice date.

Pentru românii sărăciţi, lipsiţi de drepturi şi de posibilitatea instituirii unei şcoli, din satele de pe Mureş, Arieş şi Târnave, bisericile de lemn au fost martori ai consecinţelor grave ale acţiunilor de deznaţionalizare la care au fost supuşi, însoţite, adesea, şi de persecuţii religioase. De aceea, ei vedeau în biserica de lemn şi însemne ale speranţei de eliberare naţională.

Astfel, putem înţelege remarcabila valoare a bisericilor de pe Mureş: de la Porumbeni, în al cărui lemn se păstrează „slova“ secolului al XVI-lea, a aceleia de la Văleni (fostă Oaia), ridicată între 1695-1696, sub protopopul Toader „cu îndemnarea şi toată cheltuiala satului”, a aceleia de la Păcureni sau a aceleia de la Valea (fostă lobăgeni), ridicată din temelie „de cinstiţii săteni, în locul celei risipite”, a aceleia de la Sânandrei – Miercurea Nirajului.

Bisericile de lemn au adus, din adâncul istoriei, sisteme de construcţie, tipuri de plan, modele decorative, elemente care le-au conferit atributul de documente ale plămădirii, ale existenţei şi dăinuirii poporului român, ale spiritului său creator.

Fiind creaţie ţărănească, au multe trăsături comune cu casa tradiţională: dimensiuni apropiate de cele ale casei; sunt construite din aceeaşi materie primă (lemnul); în aceleaşi tehnici (de tip „blokbau” sau „în cununi”). În ceea ce priveşte planul de construcţie, bisericile de lemn (ca şi bisericile de zid) sunt împărţite în: pronaos, naos şi altar, dispuse pe axul longitudinal al construcţiei la care, în unele cazuri, se adaugă pridvorul sau prispa (aşa cum se întâlneşte, mai ales, în Transilvania şi uneori şi în Oltenia, Muntenia sau Moldova). Aceste monumente au o unitate arhitectonică remarcabilă, în care ştiinţa folosirii spaţiului se manifestă în linii şi volume ce exprimă forţă şi graţie, îndrăzneală, dar şi echilibru.

Decorul bisericilor de lemn este şi el asemănător cu acela al caselor ţărăneşti; începând cu masivele tălpi de lemn ale căror căpătâie sunt fasonate, adesea, în forma unui cap de cal stilizat şi până la căpătâiele căpriorilor ce susţin streaşina acoperişului surprindem desfăşurarea aceluiaşi sistem ornamental. Astfel, alături de motivele liniare şi compoziţiile geometrice (romburi, cercuri, rozete) întâlnim motive vegetale (flori, vrejul, arbori) realizate prin crestare sau pictate în policromie. Decorul legat de simbolistica religioasă, aproape totdeauna pictural (chipuri de sfinţi, îngeri, scene din Ciclul Cristologic etc.), realizat de ţăranii-zugravi se supune aceloraşi legi ale echilibrului şi măsurii.

Unele aspecte legate de tehnica de construcţie sau desfăşurarea iconografică sunt impuse de formele speciale ale arhitecturii în lemn şi de modul de preparare a acestui material spre a servi ca suport unei „podoabe trainice”. Registrele picturale cuprind, în general, altarul, tâmpla, icoanele, bolţile şi tablourile ctitorilor. Ca tehnică de execuţie întâlnim frecvent tempera, aplicată direct pe lemn, tempera pe pânză, tempera pe lemnul gletuit sau chiar fresca pe lemnul acoperit cu strat de tencuială.

Datând din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, pictura bisericilor de lemn aparţinând zonei Aradului (Groşii Noi, Juliţa, Troaş) şi Hunedoarei (Lunca Moţilor, Bejan), care fac obiectul acestei expoziţii este o elocventă mărturie a măiestriei meşterilor ţărani-zugravi.

Deşi la origine ansamblul iconografic al acestor  biserici a fost destul de bogat, astăzi se mai păstrează doar scene din Ciclul Cristologic – Cina, Judecata şi Batjocorirea Mântuitorului, Drumul spre Golgota, Purtarea Crucii, Răstignirea, Plângerea Mântuitorului şi Învierea.

De asemenea, se păstrează în câteva medalioane, momente din Geneză, chipul Mariei cu Pruncul sau Maria Orantă încadrată de arhangheli şi îngeri, chipuri de prooroci şi muceniţe, în decor de arcade, Arhanghelii Mihail şi Gavriil înconjuraţi de cete îngereşti.

Din punct de vedere stilistic, pictura acestor biserici reprezintă o sinteză între bizantin şi gotic (treptat componenta gotică va deveni mai palidă iar cea bizantină se va accentua pe fundalul noilor condiţii de evoluţie a societăţii româneşti din Transilvania, capabilă să întreţină relaţii active cu Ţările Române, unde dezvoltarea artelor beneficia de aportul substanţial al experienţelor bizantine).

Aflată din anul 1991 sub protecţia Muzeului Naţional al Ţăranului Român, mica „rezervaţie arhitectonică” alcătuită din bisericile de lemn din Groşii Noi, Juliţa, Troaş (Arad), Lunca Moţilor, Mintia şi Bejan (Hunedoara), ultimele două fiind strămutate în incinta muzeului, face parte dintr-un plan mai amplu iniţiat în scopul creării unei legături cu pământul şi cu instituţiile satului.

Biserica de lemn din Troaş

(Judeţul Arad)

Hram: Sfinţii Ierarhi

Monumentul este amplasat pe deal, în poziţie N-E faţă de sat. Biserica este ctitorită în anul 1817, iar după relatările bătrânilor satului, ar rezulta că a fost ridicată iniţial pe Valea Tătarului, la aproximativ 6 km mai sus de vatra satului, loc în care s-au stabilit cu mult timp în urmă primele familii. Aşa cum se poate constata din scrierea păstrată în Altar pe peretele N-V, se pare că în anul 1875 biserica a fost mutată în actualul loc, cu participarea câtorva familii adunate în jurul preotului Eftimiu Herbeş care i-ar fi donat şi chivotul ce se păstrează pe masa din Altar.

Pictura în schimb, a fost făcută mai târziu. După materialele folosite şi tehnica de lucru, se pare că aceasta datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Din ansamblul iconografic iniţial, deosebit de bogat, se mai păstrează scene din ciclul Cristologic (Crucificarea, Plângerea lui Iisus, Iisus în Mandorlă, Iisus Binecuvântând, dar şi sfinţi şi apostoli, în medalion, pe catapeteasmă: Iacov, Ioan, Isaia, Bartolomeu, Andrei, Marcu, Petru).

Biserica de lemn din Juliţa

(Judeţul Arad)

Hram: Intrarea Maicii Domnului în Biserică

A fost construită în anul 1787 de către meşteri locali, în stilul bisericilor de lemn din Transilvania. Biserica are turn de lemn. Pictura, cu strat superficial de preparaţie, datează de pe la 1813 şi este opera meşterilor Simon Silaghi din Brad, Nichifor Nandrolias şi Nicolae Moler (zugravul) din Lupşa Mare. Iconostasul de lemn împreună cu tronul arhieresc sunt decorate şi pictate de aceiaşi meşteri. Sfinţirea bisericii s-a făcut în timpul episcopului Pavel Avancunovici din Arad. Antimisul şi icoanele iniţiale, deosebit de valoroase, se află acum la Mănăstirea Gai şi datează din 1881. Se mai păstrează din pictura iniţială doar scene din Ciclul Patimilor Mântuitorului: Răstignirea, Plângerea, dar şi Iisus Binecuvântând (pe bolta naosului, sfinţii Petru şi Pavel, pictaţi pe Uşile Împărăteşti, precum şi o stilizare edificatoare a Morţii, pe peretele transversal al naosului).

Biserica de lemn din Groşii Noi

(Judeţul Arad)

Hram: Întâmpinarea Domnului

Pe la 1807, biserica de lemn a fost adusă din Dâmbul Bisericii care se află la aproximativ 1 km de actuala poziţie, ca urmare a „lăsării” mai la vale a vetrei satului. Biserica a fost durată cu ajutorul enoriaşilor. De pictură nu s-a pomenit nimic la data când a fost construită, ea datând, probabil, de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Din puţinul care s-a păstrat recunoaştem în naos scene din Ciclul Cristologic, iar pe tâmpla Altarului medalioane cu heruvimi şi pe cei 12 Apostoli ai lui Iisus: Sf. Apostol Andrei, Sf. Apostol Bartolomeu, Sf. Apostol Iacob cel Bătrân, Sf. Apostol Ioan, Sf. Apostol Iuda, Sf. Apostol Matei, Sf. Apostol Petru, Sf. Apostol Filip, Sf. Apostol Simon Zilotul, Sf. Apostol Iacob al lui Alfeu, Sf. Apostol Toma, Sf. Apostol Matia, Iuda Iscarioteanul

Biserica de lemn din Lunca Moţilor

(Judeţul Hunedoara)

Hram: Adormirea Maicii Domnului

Biserica a fost construită la sfârşitul secolului al XVII-lea, pe Dealul Gorgan, de credincioşii din satul Ţebea şi a fost sfinţită de Mitropolitul Athanasie Anghel la 1700. A fost martoră a multor frământări istorice: răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan (1784), evenimentele de la 1848. A fost folosită ca lăcaş de cult de credincioşii din parohia Ţebea până în anul 1820 când aceştia şi-au construit altă biserică (cea de lemn fiind vândută enoriaşilor din parohia Lunca Moţilor). A fost pictată în anul 1829 de pictorul Lupşa din Roşia Montană. Din ansamblul iconografic original se păstrează scene din Ciclul Patimilor Mântuitorului: „Când l-au încoronat pe Iisus cu spini“ dar şi „Iisus Judecător“ sau „Chemarea Îngerului“ (pe bolta naosului).

Biserica de lemn din Mintia

(Judeţul Hunedoara) – sala Moaşte

Achiziţionată odată cu celelalte biserici, Mintia (Munţii Apuseni) datează din sec. al XVIII-lea. A fost şi cea mai degradată dintre ele.

Ceea ce a mai rămas în picioare din vechea biserică de lemn a fost expus în sala „Moaşte” a Muzeului Naţional al Ţăranului Român muzeificând astfel starea în care am găsit-o.

Alături de scheletul bisericii s-au expus toate odoarele găsite, xilogravurile de pe Sfânta Masă, Sfânta Masă, sfeşnice şi cădelniţe, cruci de mână, o pereche de cununii, clopotul original, patul mortului, strana cântăreţilor.

Biserica de lemn din Bejan

(Judeţul Hunedoara)

Hram: Sf. Nicolae şi Sf. Mina (dat la aducerea ei în incinta Muzeului Naţional al Ţăranului Român)

Lăcaşul datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, iar din 1991 a fost strămutat în incinta Muzeului Naţional al Ţăranului Român. Atunci a primit şi al doilea nume de hram, Sf. Mina (paznic al comorilor trebuie să protejeze tezaurul muzeului).

Planimetria aparţine tipului caracteristic pentru bisericile din Ţara Moţilor – cu naos dreptunghiular, cu două abside poligonale, construită în stilul „blokbau” („în cununi”) pe o temelie din piatră de carieră. Din ansamblul iconografic se mai recunosc în naos (pe boltă) Maica Domnului Orantă, înconjurată de heruvimi; în pronaos (pe boltă) Sfinţii Evanghelişti Luca şi Ioan iar pe tâmpla altarului medalioane cu apostoli. În altar se disting chipuri de îngeri alături de o reprezentare inedită a Duhului Rău.

Dr. Georgeta Roşu