„Peste Prunișor/ Moartea-și varsă plumbul./ Peste noi, porumbul /Tremură uşor//Cine ştie, frate,/ Mâine-n zori de zi/Câţi ne vom trezi!/Vântul cât va bate?”. Așa spun versurile poeziei lui Victor Tulbure, participant la luptele din satul meu, ca elev al Școlii de Ofițeri Rezervă Bacău.

Dar despre bătăliile sângeroase din septembrie 1944 aveam să aflu de mic copil pentru că, în fiecare duminică, se adunau în mijlocul satului, „la rugă”, mai mulți bătrâni care povesteau despre război. Ascultam cu gura căscată tulburătoarele întâmplări prin care au trecut. Unii spuneau despre front, pe unde a fost fiecare, de viața grea ca prizonieri, dar cel mai mult ne impresionau amintirile lor despre cumplitele zile ce s-au abătut peste Prunișor. „Aci, la crucile uliței aveau elevii un cuib de mitralieră. Trăgea cățeaua fără încetare în dușmanii ce veneau puhoi dinspre Cărand” – zicea unul. „Dar și din morminți îi secerau, și din Dealul Baii” – completa altul. „Atunci au tras ungurii cu brandul în turnul bisericii. Au crezut că acolo aveam noi punctul de observație și le vedem toate mișcările”, lămurea cineva mai priceput.

Dar poate cea mai tulburătoare dintre amintirile lor mi s-a părut cea cu refugiul. La aflarea veștii că „Vin ungurii!”, oamenii din sat – mai mult femei și bătrâni – au început să pună, în căruțe trase de cai sau de boi, tot ce au putut. Se ajutau unii pe alții și au luat-o pe vale până spre vârful Codrului. Fiecare familie avea povestea ei. Baba – după cum îmi zicea – a fost un pic mai norocoasă: ea a pus în cocie cât a biruit și pe cei doi prunci, George și Todor, și au plecat spre Susani, o așezare mai izolată, unde tatăl ei era birău, și au avut alte condiții de stat.

Poveștile sătenilor ne-au inspirat și jocurile copilăriei. Eram și noi în război, mai ales că într-o lizieră, „la țigani” încă mai rămăsese „în picioare” un observator din lemn pe care ne cățăram zi de zi. Dar luptele noastre aveau să înceteze după puțină vreme. Era tot într-o toamnă. Și ne-am dus cu școala la muncă patriotică, să culegem ghindă în pădure. Doi colegi, Traian și Nicolae, au luat-o înainte să adune mai mult. Cunoșteau locurile, pentru că toți pruncii mergeam cu ai nostri să adunăm bureți, și așa au ajuns la capătul pădurii, de la margine de sat cum mergi spre Sebiș. S-au pus la umbra unui gorun uriaș să-i aștepte pe ceilalți. Acolo au găsit un obiect ruginit ce avea un inel, care le-a atras atenția și au dorit să îl scoată. Au găsit, ca unelte, două pietre, însă, din păcate…dorința le-a fost fatală. Era o grenadă rămasă de pe front și a făcut victime chiar după 20 de ani: Traian a murit iar Nicolae a fost grav rănit. Vestea a răscolit toată comunitatea și s-a abătut din nou o mare tristețe peste sat. A doua zi, la școală, pe banca lui Traian erau flori și ardea o lumânare. De atunci nu ne-am mai jucat de-a războiul și, ca prin minune, cineva a tăiat observatorul, probabil să nu se mai întâmple vreo nenorocire.

            Dar după patru decenii aveam să aflu mult mai multe despre sângeroasele bătălii de la Prunișor.

           „În zilele de 16-18 septembrie 1944, unitatea  aflată chiar pe direcția principală de atac a  inamicului, a dus lupte grele pe aliniamentul localităților Cărand – Prunișor – Sebiș. În aceste lupte au căzut eroi 44 de ofițeri și elevi ai școlii (14 morți, 18 răniți și 12 dispăruți)” – se arată într-un document al armatei.

           Eroii căzuți în luptele din septembrie 1944 de la Prunișor-Sebiș: căpitan Andrei Grigore, căpitan Dobrilă Eugen, sublocotenent Andrieș Vasile,  elev serg major Fodor Constantin, elev serg. major Rădulescu Hristache, elev sergent Bascovici Dumitru, elev sergent Flotea Gheorghe, elev sergent Ghiorghiu Gheorghe, elev sergent Lungu Nicolae, elev sergent Popovici Nicolae Cornel, elev sergent Popescu Petre, elev sergent Pogoreanu Ioan, elev Dinescu Constantin, elev Serițan Gheorghe.

          Pentru eroismul și spiritul de sacrificiu dovedit pe câmpul de luptă, în ordinul de zi nr. 182 din 15 octombrie 1944, comandantul Diviziei 1 infanterie instrucție arăta: „având în vedere dârzenia, vitejia,  și curajul cu care elevii Școlii de Ofițeri de Rezervă nr. 2 Bacău, de sub comanda colonelului Nicolae Stănescu, au apărat pozițiile de la Cărand – Prunișor și înălțimile de la Sebiș cu toate pierderile pe care le-au suferit în comandanți și elevi, având în vedere frumoasele fapte de arme săvârșite și exemplara comportare în cele mai grele situații, ordon citarea pe ordin de zi pe Divizie a Școlii de Ofițeri de Rezervă de infanterie nr. 2 Bacău”.

              Această „întâlnire” cu istoria a fost posibilă datorită organizării de către doi oameni de cultură, patrioți și îndrăzneți – scriitorul Vitalie Munteanu, directorul Bibliotecii Orășenești Sebiș și prof. Ioan Galea, directorul Casei de Cultură – ajutați de un grup de veterani de război din zonă, în frunte cu generalul maior (r) Aurel Golcea, și cu sprijinul autorităților locale și județene, „Întâlnirea veteranilor” eroicelor lupte de pe Valea Crișului Alb.

              Prima ediție a avut loc în zilele de 7-8-9 septembrie 1984, sub genericul „Frumusețea revederii”, și a adunat, la Sebiș, zeci de veterani, din toată țara, care au luptat pe aceste meleaguri. Programul a cuprins diverse manifestări dar, în special, deplasări prin satele pe unde au luptat în urmă cu patru decenii. Ca metodist la Casa Orășenească de Cultură Sebiș, i-am însoțit peste tot, le-am ascutat evocările și le-am simțit trăirile.

                Dar parcă cea mai emoționantă întâlnire au avut-o cu satul Prunișor. Parcă pășeau cu sfială dar și cu bucuria că pot călca altfel pe pământul pe care odată tremurau de frică. Am văzut cu câtă mândrie au privit „Monumentul eroilor” (realizat de sculptorul arădean Dumitru Paina), cum au păstrat un moment de reculegere la  mormântul căpitanului erou Eugen Dobrilă, din curtea noii biserici (ridicată în 1974, la 30 de ani după ce vechea biserică a fost distrusă de inamici), cum s-au rugat la mormântul din cimitirul satului, în care au fost îngropați mai mulți ostași căzuți în luptă. Am ascultat aici poveștile lor înlăcrimate. „ „Din podul unei case, cu pușca mitralieră, au produs mari pagube inamicului elevii sergenți Flotea Gheorghe și Bascovici Dumitru. Țintind asupra casei, unde se aflau cei doi elevi, proiectilele dușmane au incendiat și gospodăriile locuitorilor Ivuț Nicolae nr. 169 și Toma Milente nr. 170, care au ars până la temelii (...) Au fost elevi adăpostiți și în podul casei locuitorului Popovici Ambrozie la nr. 140, care supravegheau șoseaua spre Toplița”,  povestea veteranul Vasile Brăiloiu, din Batalionul Fix, fost dascăl al satului.

Tot aici, după multe și fascinante evocări, veteranii au fost invitați la un parastas în amintirea celor ce au pierit în război. Pe pajiștea din vârful dealului, femeile au așternut măsărițe țesute de ele în altfel de zăzboaie și le-au umplut cu mâncăruri tradiționale: sarmale, chiftele, întorsuri, chifle cu magiun...și bineînțeles țuică de prună de Prunișor. Cu toții au fost poftiți la masă și parcă erau mai tineri și mai veseli...

               Și poate nu degeaba lt. col. Corneliu Chirieș, pe atunci ofițer activ la U.M. 01184 Bacău, scria: „Am trăit zile unice din viața mea pe care nu le voi putea uita niciodată. Am plecat de la prima întâlnire a veteranilor care au luptat vitejește, în zona Crișului Alb, cu inima plină de emoție  și adâncă aducere aminte...Activitățile desfășurate și organizate au scos în evidență ce oameni minunați trăiesc azi pe locurile unde odinioară  s-au purtat aprige lupte: am simțit adevărata dragoste față de eroii patriei”.

                Cred că tot ce s-a petrecut în acele zile a fost să ne aducem aminte de istorie, de eroii care s-au jertfit pentru țară, pentru noi. Aș vrea să fac și eu, în acest sens, un îndemn pentru toți, dar sigur nu o pot face așa ca poetul veteran de Prunișor, Victor Tulbure, în poezia dedicată memoriei comandantului său de companie, căpitanul erou Grigore Andrei: „Nimicind pe dușmani, libertății dând glas/osteniți pe tăpșan, noi în glii am rămas.//Pe sub cer mohorât, pe sub ploaia de plumb/unde-amar ne-am târât, crește-acuma porumb// Iar în vale spre râu, unde-amar am răzbit/ e o mare de grâu cu talaz aurit// Și e lanul mănos. Și e spicul bogat/căci ce-nalță din os ciuruit, de soldat// Noi pe-al morții făgaș, unde-n brazdă cădeam,/fericirea, urmași, v-o visam. V-o-mplineam.// În adâncuri, de-atunci, zac sub holde soldați,/Amintiți-vă, prunci, când din pâine mușcați!”

Vasile Filip

Clișee:

1. Monumentul eroilor de la Prunișor

2. Cinstire la Muzeul Țării Zărandului din Sebiș

3. Mormântul lui Eugen Dobrilă la Biserica Prunișor