Pădurile din zonă au fost pentru ei mană cerească, găsind aici un codru secular, dar și mult vânat. Dar nu numai lemn și vânat era aici în trecut, pentru că în Valea Zeldișului au găsit un minereu pentru construcții foarte căutat: calcarul - piatra de var și ciment, așa că prin anii 1889-1891 au construit la Gurahonț cea mai mare fabrică de ciment din această parte a fostului Imperiu, dovedindu-se că materia primă - piatra de marnă- avea tărie și era de cea mai bună calitate.

Odată cu fabrica de ciment se construiește și o cale ferată îngustă care mergea din Gurahonț până în codrii Zeldișului, dincolo de Iacobini și de acolo aduceau cu decovilul (,,trenuțu forestier,, cu linie îngustă) spre Gurahonț piatră pentru ciment și lemn din pădure. Se spune că toată producția fabricii mergea spre Austria și Germania, calitatea cimentului fiind cea mai bună din Europa, după cum spuneau specialiștii. De altfel, toate văile din această zonă erau înpânzite atunci de căi ferate foresiere, pe  Valea Zimbrului, Valea Mădrigeștiului, chiar și la Șoimuș se spune că era o cale ferată forestieră din lemn care a dăinuit până prin anii ‘50 ,,o goangă,, , însă calea ferată de pe valea Zeldișului era cea mai importantă.

Astfel, Gurahonțul se dezvoltă economic și i se duce vestea până la celălalt capăt al Imperiului ca fiind o zonă foarte bogată. Deși austro-ungarii au exploatat zona destul de intens, pădure a mai rămas -și nu puțină- așa că după 1920 se înființează la Gurahonț primul Ocol Silvic, iar  primul șef de ocol este nimeni altul decât domnul Vasile Cotta, unul dintre cei mai renumiți silvicultori ai României de mai târziu, supranumit și ,,Părintele Vânătorii din Romania”, deoarece de numele dânsului se leagă multe publicații de specialitate printre care și cartea ,,Vânatul” sau ,,Vânatul României” (scrise de dânsul sau în colaborare cu un fost unchi de-al meu, Mihai Bodea) precum și  tratate de silvicultură și cinegetică.

Desigur, fiind o zonă împădurită și cu mult vânat, Gurahonțul devine un punct de atracție pentru vânătorii nemți și austrieci care își doreau trofee de cerb carpatin sau mistreț, astfel că an de an vin grupuri de vânători din țările amintite, iar România avea nevoie de valută și atunci la fel ca și acum.

Cabanele și cantoanele silvice erau construite rudimentar cu materiale locale, majoritatea fiind vechi, rămase din vremuri trecute, unele poate de pe vremea austro-ungarilor. Anii au trecut, pădurea trece în proprietatea statului în 1948, iar după anii 1950 încep reîmpăduriri masive peste tot în țară, deoarece sistemul comunist a pus bază pe refacerea pădurilor distruse de burghezie (despre asta cu o altă ocazie).

De-a lungul timpului, au fost oameni care s-au dăruit profesiei lor și au muncit cu seriozitate lăsând ceva în urma lor, iar peste ani și ani urmașii lor au beneficiat de ceea ce ei au realizat atunci cu trudă și pasiune. Un astfel de om merită tot respectul și admirația noastră, dar mai ales nu trebuie uitat, chiar dacă soarta l-a dus departe de rodul muncii și dăruirii sale.

În anul 1971, la Oculul Silvic din Gurahonț este repartizat ca șef de ocol un tânăr inginer silvic, domnul Hum Diethelm (de etnie germană, din Aradul-Nou), un bărbat de vreo 28 de ani, energic, harnic, serios și cu dragoste pentru silvicultură. În perioada în care a fost șef de ocol (până în 1978), au avut loc o serie de investiții în cadrul Ocolului Silvic Gurahonț, printre care și renovarea cantoanelor silvice pentru ca  personalul silvic să poată beneficia de condiții bune de cazare și muncă.

În acei ani toți pădurarii locuiau la cantoanele silvice, în pădure. Acolo aveau gospodării, grădini și animale: porci, vaci (unii aveau și peste 10 capete de bovine). Mai mult, se construiește și un canton silvic la Iacobini (și o pepinieră silvică la Brazii, având inclusiv sistem de irigat), un alt canton la Poieni, pe Valea Rea, la Gurahonț (cu o sculptură în lemn, un cap de dac), se pare că și la ,,Ponoraș” ( Zimbru), domnul Hum Diethelm construise sau renovase cantonul silvic, pentru că vechile cantoane fuseseră construite pe la sfârșitul sec. XIX, mai precis prin anii 1890, majoritatea pe culmi (Ponoraș, Mușuroaie, Huhurez) fiindcă atunci și drumurile de care și căruțe erau pe culmi, nu pe văi. Așa se explică faptul că și astăzi avem drumuri de căruțe pe culmile pădurilor.

A mai renovat cantoanele silvice de la Jmelț (Zimbru), Valea Calului, cantonul Tufari (Mădrigești) și a mai făcut o construcție mică de doar 3x4 m la ,,Hotărel”, cu vatră jos, fără să fie podită; așa îi plăcea dumnealui: să simtă vatra sub picioare.

Ocolul avea atunci pepiniere silvice la Brazii, Poieni și la Valea Mare, întreținute de pădurari, astfel obținându-se puieții necesari pentru reîmpăduriri. Dar a mai făcut ceva de care ocolul silvic avea nevoie: gândindu-se că an de an veneau vânătorii nemți și austrieci la vânătoare...iar condițiile de cazare nu erau nici pe departe bune pentru găzduire, s-a gândit să ridice o cabană.

În acea vreme se făceau vânători cu străinii de aproximativ două ori pe an la mistreț și la cerb toamna, în perioada boncănitului. La vânătorile cu străinii luau parte și personalul silvic, (care mergeau ,,pe goană”, cu armele pentru a aduce vânatul în bătaia ,,puștilor,, musafirilor). Fiind un om gospodar din fire, într-o zi inginerul Humm a luat o ață și câțiva țăruși și s-a urcat în IMS-ul ocolului silvic și împreună cu șoferul a mers pe Valea Zeldișului, la cantonul silvic, povestindu-i acestuia pe drum că se va construi o cabană nouă la Bălești (înainte locul se numea ,,La Căși”, din cele spuse de bătrâni). Ia sfoara, o întinde și cu ajutorul șoferului Victor Costea face măsurătorile necesare și bate țărușii pentru noua cabană pe locul unde fusese grădina cantonului. 

Casa pădurarului, clădirea cantonului vechi, fusese pe partea stângă sub pădure, o clădire lungă, veche, cu trei camere din care una se pare că era tinda. Acest lucru se întâmpla prin anul 1972, când s-a și început construcția cabanei, care se pare că a durat aproape doi ani de zile, lucrându-se cu forțe proprii, cu pădurarii și brigadirii silvici de atunci, sau cu șoferul  și chiar dînsul muncind cot la cot cu pădurarii. Aceștia din urmă erau chemați la lucru la cabană pe rând, când nu aveau lucrări silvice în propriile cantoane și ajutau meșterul.

Aproape totul se făcea cu materiale proprii pentru că nu prea erau bani la ocolul silvic nici atunci (la început cabana avea o parte de locuit și pentru pădurar, iar noul canton silvic s-a construit mult mai târziu de către următorul șef de ocol, după plecarea în Germania a ing. Hum). Pădurarii spuneau despre el că era un om drept, care urmărea ca toți cei din subordinea sa să-și facă datoria. Știa să se facă înțeles cu vorba bună și mai știa să țină colectivul ocolului strâns și închegat, de aceea încă este amintit cu drag, după atâția ani, de pădurarii bătrâni care l-au cunoscut și i-au fost subordonați.

Tot de numele inginerului se leagă și construcția unui bloc de locuințe în curtea ocolului silvic din Gurahonț, construit pentru personalul silvic, însă nefinalizat datorită plecării dînsului în Germania unde avea familia (cel care i-a luat locul a finalizat construcția). Se spune că tatăl dânsului a fost inginer proiectant și l-a ajutat în proiectarea blocului și a cabanei Bălești, poate de aici și pasiunea pentru construcții a domnului Hum.

,,Omul sfințește locul” spune o vorbă adevărată din bătrîni și iată că peste ani de zile ceea ce a realizat și a lăsat în urmă acest om se mai vede și astăzi. Desigur, modificări au existat de-a lungul timpului: intrarea în poieniță, la cabană, se făcea în trecut printr-o poartă de tip maramureșan, care avea un acopriș în miniatură, din țiglă și sub care  era o pancardă de lemn prinsă în două lanțuri pe care scria ,,BĂLEȘTI”.

Nici cabana nu a rămas în forma inițială, fiind necesare modificări de-a lungul timpului. ,,Avea  mansarda din lemn de mesteacăn necojit la început, apoi scara interioară fusese simplă și dreaptă. Cabana nu avea băi, iar bucătăria era cu totul altfel, dar concepția domnului Hum fusese revoluționară în acei ani, cabana având un șemineu deschis din piatră”, ne-a povestit domnul Marcel Oprea, fostul șef al ocolului silvic Gurahonț și cel care a modernizat cabana aducând-o în starea actuală.

,,Am consultat un arhitect și prin anul 1999-2000 am început lucrările, atunci modificându-i-se mansarda. Am făcut o subzidire, am turnat planșeu de beton și am pus acoperiș de țiglă nou. Înainte mansarda era din lemn de mesteacăn necojit, domnul Hum avea o sensibilitate pentru lemnul de mesteacăn necojit, oferind desigur și un aspect rustic. Scara interioară fusese simplă, dreaptă și destul de nesigură după aproape 30 de ani și atunci am modificat-o , construind-o în spirală. Am făcut alt șemineu și teracotă, am modificat și bucătăria, am făcut și canalizarea, am semănat gazon și am făcut aleeile pietonale, podețele, precum și alte modernizări care au adus-o la forma actuală,, transformând cabana Bălești într-un colț de rai, o oază de liniște care dispune de condiții bune de cazare, apă curentă, dușuri, saună și încălzire cu teracote”, ne-a spus domnul ing.Marcel Oprea.

Ce-ți poți dori mai mult în nopțile reci de iarnă, în mijlocul codrului, decât să auzi lemnul troznind la gura sobei așa, ca în vremurile de demult sau să te trezești în diminețile de primăvară în mireasma florilor de pădure, în cântecul păsărelelor și în susurul pârâlui Zeldeș, ce curge neîncetat. Numai cine a dormit măcar o noapte cu lună plină la cabană poate aprecia pe deplin frumusețea locului și confortul cabanei.

Astăzi, vânătorii străini au condiții bune de cazare, datorită unui om care a înțeles că ocolul silvic avea nevoie de o cabană modernă pentru vânătoare, pentru a-și primi oaspeții veniți pe aceste frumoase meleaguri. Ocolul Silvic Gurahonț are și astăzi drumuri forestiere bune, întreținute periodic, iar cabana Bălești a rămas ca o perlă în mijlocul naturii sălbatice, a  pădurilor Zeldișului, o perlă peste timp.

Ctitorul ei, Ing. Humm Dietter nu a rămas prea mult la Ocolul Silvic Gurahonț (din 1971 pînă în 1978) pentru că a plecat difinitiv în Germania (acolo unde-i era întreaga familie), poate sătul de un sistem comunist care nu a apreciat ceea ce dânsul a lăsat în urmă, lucru obișnuit în România dintotdeauna, din păcate.

La plecare a spus doar atât: ,,Continuați voi ceea ce am început eu”, (spune un fost pădurar) și într-adevăr s-a continuat. Viata pădurarilor nu a fost simplă nici atunci, chiar dacă nu se confruntau cu furtul de masă lemnoasă ca acum, însă atunci trebuia sa locuiești cu familia izolat, la canton (fără curent electric), în vârf de pădure, (cum este și cazul cantonului Huhurez, sus, în limita cu Roșia Nouă - com.Petriș), departe de sat, avînd acolo gospodărie pentru că atunci pădurarii aveau pe lângă canton animale, grădină de zarzavaturi, fân de cosit și porumb, care trebuia noaptea păzit de atacul mistreților care veneau de catre Roșia ,,și veneau ca oile pe cărări”, spune o soție de fost pădurar. Acești oameni coborau până în sat pe jos sau cu căruța pentru a prinde autobuzul de la Iacobini, spre Gurahonț, la piață.

O soție de fost pădurar povestea că avea acolo sus, la canton la Huhurez, inclusiv războiul de țesut. Acolo a țesut o grămadă de lucruri frumoase, la lumină de lămpaș unde au locuit 15 ani. Am întrebat dacă i-a plăcut acolo și mi-a răspuns fără sa ezite ,,Da, pentru că am fost crescută la pădure”.

Înainte de război prin anii 1931, la Huhurezu, era pădurar Pavel Dulhaz, un unchi din partea tatălui meu și primul vânător din neamul nostru. Stătuse ani buni pădurar în acel loc (și împușcase vreo 75 de mistreți în acea perioadă), dar așa a fost atunci: pădurarul locuia la cantonul silvic, în inima pădurii, pentru că la urma urmei, asta îi era meseria și modul de viață totodată. Iubeau liniștea pădurii și natura pentru că atunci codrul era frate cu românul, iar pădurarul ținea la pădure ca la casa și familia lui.

P.S. Acest articol a fost realizat cu sprijinul câtorva oameni de-ai locului (și se bazează pe informațiile primite de la acești oameni), care l-au cunoscut sau au lucrat pădurari (sau chiar șoferul Ocolului Silvic) sub conducerea Inginerului Hum Diethelm în acei ani.

Doresc să mulțumesc în special doamnei Catița Feier, cabaniera de la Bălești, domnului Victor Costea, cel care a fost șoferul ocolului silvic în acei ani și nu în ultimul rând, domnului Vesa Ioan, primarul comunei Brazii, care m-a ajutat ori de câte ori am avut nevoie, îndrumîndu-mă spre oameni în vîrstă care cunosc povestea cabanei Bălești.De asemenea doresc să mulțumesc domnului ing.silvic Marcel Oprea  și domnului ing.silvic Filip Bărbătei actualul șef de Ocol Silvic de la Gurahonț , precum și domnului Vesa Nicușor și tuturor celor care prin ceea ce și-au amintit au adus un aport la realizarea acestui material.

Am dorit ca acest articol să fie o ,,piatră de aducere aminte” sau o amintire dacă vreți, a ceea ce un om a realizat prin dragostea și dăruirea de care a dat dovadă, lăsând ceva frumos și util  în urma lui , iar inginerul silvic Hum Diethelm  merită din plin respectul și recunoștința noastră. Atunci când omul pune suflet în ceea ce face, cu siguranță va avea și rezultate pe măsură, dar mai ales satisfacții sufletești. Inginerul silvic Hum Diethelm trăiește și acum în Germania însă nu a mai profesat ca silvicultor deși a iubit pădurea și profesia de silvicultor. A revenit de cîteva ori în România, întrebînd de pădurarii și brigadierii silvici , de foștii colegi de la Ocolul silvic din Gurahonț , însă și-a amintit că ,,la Bălești era atunci o fată tînără și frumoasă cu ochii albaștri,, dar din păcate nu a întîlnit-o pe Catița , fata frumoasă de atunci. Anii au trecut pe nesimțite însă ceea ce inginerul silvic Hum Diethelm împreună cu pădurarii de atunci au realizat  a rămas peste ani , pentru Ocolul silvic din Gurahonț și pentru generațiile viitoare. Amintirea acelor ani din tinerețe petrecuți în aceste locuri minunate vor rămîne cu siguranță mereu vii în sufletul inginerului silvic Hum Diethelm. 

Bălesti