Hășmașul, Botfeiul, Urvișul și Clitul luate separat, toate sunt așezate pe firul văilor, specific satelor codrenești și de munte.

Hășmașul pentru mine înseamnă mult, este satul unde mi-am petrecut o frântură din adolescență și tinerețe, dar mai presus de toate, este satul de care m-am legat sufletește pentru totdeauna și de câte ori mă reîntorc, mă simt acasă, mă simt printre ai mei.

Când aveam 16 ani am venit la Hășmaș și am stat o săptămână, atunci am cunoscut nu numai Hășmașul ci și Urvișul, Botfeiul cu frumoasele păduri de aici, cu altfel de oameni, mai calzi mai prietenoși, poate mai veseli și de ce nu și prima dragoste, însă frumoasele locuri de aici m-au fascinat de-a dreptul și m-au făcut să revin mereu, iar acum după mai bine de trei zeci de ani, întotdeauna revin cu mult drag la Hășmaș.

Aici am multe amintiri frumoase, prieteni  cu care am rămas apropiați din acei ani ai tinereții și trebuie să spun că tot atunci l-am cunoscut și pe domnul Primar Cornel Popa, atunci fiind un tânăr dascăl la Hășmaș şi iată că astăzi după atâția ani, am rămas prieteni și ne bucurăm întotdeauna când ne revedem.

Hășmașul așa cum am spus are un farmec aparte, cu case frumoase, cu obiceiuri care se mai păstrează și astăzi, iar un lucru care m-a fascinat mult în acest sat codrenesc era să văd femeile cum spală rufele la vale,  cum băteau cu acel ,,mai,, de lemn, obicei care prea puțin se mai păstrează astăzi și îmi aduceam aminte de acel frumos cântec popular care astăzi nu se mai cântă ,, Jos în vale la cireși, Spală mândra la chimeși, Și cum dă cu maiu-n apă, De gândești că boala o calcă....”.

Era frumos atunci, dar frumos este și acum, deși este mai modern. Multe obiceiuri se mai păstrează încă mai ales iarna când Hășmașul îmbracă mantia albă a zăpezii  , atunci fiind deosebit de frumos.

Alt lucru care m-a fascinat atunci și acum deopotrivă este frumoasa și sălbatica vale a Hășmașului și cabana Prisaca, care au rămas neschimbate, dar de o frumusețe rară.

Traversând localitatea Hășmaș și urcând pe firul văii spre pădure pe un drum forestier lung de vreo șapte kilometri, veți fi asaltați de frumusețea  acestei văi, de răcoarea și aerul curat vara, de ploaia de frunze care cad la nesfârșit toamna, de apa văii învolburată izbind pietrele primăvara după topirea zăpezii, iar iarna veți fi fascinați de liniștea ce îți dă fiori văzându-te între pădurile nesfârșite de aici, sau poate de vreun căprior rătăcit in vreo plantație tânără, privind mirat spre tine.

Cabana Silvică și de Vânătoare Prisaca, construită prin anii ’70 este așezată într-un loc superb, într-un cadru natural deosebit pe vechea vatră a unui refugiu al muncitorilor forestieri și a unei pepiniere de pin negru și silvestru.

Povestea acestui frumos castel de vânătoare se leagă de cei de la exploatarea forestieră din acei ani și de vânătorile la cerbi de pe aceste plaiuri  sălbatice, unde veneau vânătorii nemți  și austrieci, prin anii ’70 după cum mi-a relatat pădurarul Vasile Dragoș (înainte acest canton și cabana fiind în grija tatălui și bunicului  său).

Într-adevăr acest loc este superb pentru vânătoare, în inima pădurii departe de lumea civilizată în împărația cerbilor.Toamna  stând pe terasa cabanei, când pădurea își schimbă haina, trecând de la verde la galben-roșu-maro, este o plăcere să asculți chemarea dragostei, boncănitul cerbilor, care își cheamă iubitele, răsunând peste nesfârșitele păduri de la poalele Munților Codru Moma.

La toamnă  împreună cu Vasile (pădurarul) care mi-e prieten și fost coleg la Ocolul Silvic Beliu voi petrece o seară la cabană pentru a trăi și filma dacă este posibil  acele momente unice ,,boncănitul cerbilor,, pe valea Hășmașului, așa cum am făcut-o și o voi face și în acest an împreună cu ,,bunicul,, de la Secaș, care mi-a spus  că mă așteaptă să mergem iar la boncănit pe frumoasa vale a Zeldeșului, sus la Huhurez în limita cu hotarul Petrișului.

Câte povești frumoase, unele uitate în negura timpului nu ascund aceste locuri minunate de aici sau de la Botfei pentru că pădurea a fost și este  legată de viața acestor oameni.

Valea Botfeiului este la fel de fermecătoare, cu frumoasele cabane silvice și de vânătoare,  cu pescăriile de aici de pe vale. Aici oamenii sunt la fel legați sufletește de pădure, de natură, iar codrii au o poveste aparte, pentru că pe aici în trecut era  o legătură peste Munții Codru Moma spre târgul de la Binș (Beiuș).

Puțini  știu că în acești codrii  în trecut era o ceată de vreo doisprezece  haiduci conduși de un fecior pe nume Lazăr Matei, născut în 1899 în satul Botfei, într-o familie de gospodari mai înstăriți.

Deși școlit, având inclusiv liceul absolvit la ,,Binș,, fiind o fire rebelă și iubitoare de dreptate, își  adună o ceată de feciori curajoși și se stabilesc în codrii Botfeiului de unde țineau drumul celor ce mergeau la târg la Binș pe drumul de plai ce lega în trecut zona Botfeiului  de  Beiuș.

Bătrânii satului povesteau cu respect și lacrimi în ochi că avea obiceiul să jefuiască  doar pe cei bogați și apoi împărțea celor săraci.

Deși au fost căutați de autoritățile acelor vremi, timp de câțiva ani ei făceau legea în zonă.  A avut parte însă  de o moarte tragică, fiind împușcat de un ortac din ceată, Oanea Șchiopul din Dumbrăvița pentru o frumoasă birtășiță din Dumbrăvița (femeia..eterna poveste).

A fost înmormântat acolo în pădure pe vârful Bălăteasa (927 m). Codru i-a fost frate, casă, scut și adăpost, iar pe urmă  mormânt, din păcate.

În curând Primăria comunei Hășmaș v-a ridica o troiță pe locul unde a fost înmormântat acest bărbat, care merită respectul celor pe care i-a ajutat  în anii haiduciei și respectul nostru deopotrivă.

(În anii comunismului și astăzi la fel, nimeni nu pomenește de acești bărbați adevărați, ce nu au putut suporta nedreptățile , ca să nu se repete istoria, astăzi să nu se mai ridice bărbați împotriva celor ce  asupresc acest popor.

Atunci ne-au asuprit Austro-ungarii, astăzi ne asupresc  cei din neamul nostru din păcate și istoria se repetă).

De atunci lucrurile s-au schimbat, în pădurea de la Botfei și în sat nu se mai aud ropotele cailor cetei haiducești ca altă dată, totul se uită în timp, iar poveștile nescrise se pierd în negura uitării, făra ca noi urmașii să le cunoaștem măcar.

Cu siguranță și povestea acestui haiduc se pierdea dacă nu era nu era Cornel Popa ,  primarul Hășmașului să promoveze zona turistică și să icludă în traseul turistic și vârful Bălăteasa și la urma , urmei  să povestească aceste lucruri neștiute ,  pentru că un popor care nu are istorie, nu are entitate, NU EXISTĂ...........

Cu câteva zile în urmă am fost din nou la Prisaca de pe valea Hășmașului, iar liniștea de aici, pădurea, aerul curat și apa rece de la izvor mi-au umplut sufletul de bucurie.

Am  stat pe un butuc lângă vatra unui foc de mult stins și admiram pădurea de necuprins și mă gândeam că de aici până în vârful Pleșu nu e mult, fusesem odată cu ani în urmă.......

Am coborât pe înserat,  lăsând în urmă Cabana Prisaca, valea Hășmașului cu pădurea ei, cu gândul de a reveni atunci când mă prinde din nou dorul de Hășmaș și de această fermecătoare vale.

H