Acum, când s-a tras cortina peste cea de a XXII-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru Clasic de la Arad, putem afirma cu mâna pe inimă că spectacolul HAMLET, pus în scenă de regizoarea Ana Lupu Hausvater, cu trupa Teatrului Național „Mihail Eminescu” din Timișoara, pe un text tradus și remixat de către Ștefan Peca, cel mai avizat autor dramatic român de azi, a fost, de departe, evenimentul festivalului. Și iată de ce:

              În perioada interbelică Mircea Eliade publicase un studiu, mai puțin cunoscut avalanșei de admiratori ai operei sale, intitulat „Folclorul ca instrument de cunoaștere”, unde își pune întrebări și avansează ipoteze în care anticipează parcă palpitantele dispute ce le va purta peste ani cu Carl Gustav Jung la întâlnirile ERANOS din Elveția, unde o milionară excentrică aduna la un loc, periodic, în anii 60, cele mai strălucite minți ale planetei, pentru a încerca să scruteze viitorul omenirii. Discuția se purta asupra „funcționalității magiei”, adică asupra ipotezei dacă anumiți operatori (să le spunem verde-n față: vrăjitori) pot – asemenea oamenilor de știință, ce apelează la experimentul verificabil de toată lumea, atunci când vor să-și probeze afirmațiile – să modifice, să manipuleze realitatea.

            Căci, până în perioada Renașerii cunoașterea magică era la fel de prezentă în viața de zi cu zi a oamenilor ca și cunoașterea așa-zis științifică. Doar după Giordano Bruno (astronom dublat de un astrolog cu o fantezie luxuriantă), Galileo Galilei și Isaac Newton (care, de asemenea, era recunoscut în epocă și ca un  redutabil alchimist), cunoașterea științifică a câștigat (aparent?) partida. Iar șamanii, iatromanții, vracii și vrăjitoarele, cocoțate pe cozile lor de mătură, s-au refugiat în munții Hartz (unde, după spusele lui Goethe, în amintirea vremurilor de altădată, organizează anual un Sabat de pomină, patronat de Lucifer, desigur), în vreme ce savanții zboară cu navetele lor spațiale, mult mai sigure, predictibile și confortabile, tocmai pe Lună.

           Însă, la vremea lui Shakespeare bătălia era încă în toi și, în momentul în care compunea HAMLET, marele Will (poate un inițiat lord Bacon?) propunea lumii și un al treilea tip de cunoaștere și anume acela bazat pe scris. Amintiți-vă că la acest tip de cunoaștere a apelat însuși Isus, atunci când i s-a adus în față femeia adulteră și când, pentru prima și cea din urmă oară Mântuitorul a scris ceva pe nisip. Ceva ce a șters apoi imediat, ca și cum ar fi rezolvat ecuația, și s-a adresat mulțimii. (Poate că, atunci când omenirea va fi capabilă să navigheze înapoi în timp și se va putea citi ce a scris Isus Cristos în acel moment pe nisip, vom vedea în sfârșit ecuația lumii, teoria unificată a Universului).

           Aceasta mi se pare mie a fi o altă cheie, un alt cod, cu ajutorul căreia (căruia) poate fi descifrat spectacolul propus publicului de către regizoarea Ana Lupu Hausvater. Să mă explic: În momentul în care Hamlet află de la fantomă că locul tatălui a fost uzurpat criminal de către unchi, de către celălalt, el, Hamlet, are subit intuiția că ceea ce s-a întâmplat aici, jos, s-ar fi putut întâmpla și acolo, Sus, unde locul Tatălui să fi fost luat de către Celălalt. Și atunci Hamlet scrie scenata „Cursa de șoareci”, prin care speră ca falsul rege să se divulge, adică Shakespeare scrie HAMLET, așteptând ce? O cometă cu coadă pe cerul Danemarcei? O epidemie de ciumă peste Europa? Un vis arhetipal, în care Demiurgul cel Rău să se demaște? Apocalipsa? Căci, nouă oamenilor, ni s-a comunicat în „Cartea Facerii”, că acolo, Sus, în Ceruri, s-a dat o bătălie și că lupta a fost câștigată de către Domnul. Dar dacă bătălia a fost, de fapt, câștigată de către Celălalt, care I-a luat locul pe tronul ceresc și acum se joacă cu noi muritorii, simulând rolul Tatălui? Și atunci Francis Bacon, alias Shakespeare, imaginează un experiment științific și scrie piesa HAMLET, încercând să afle cu un minut mai devreme, ceea ce orice om  va afla la prorpia-i moarte, la propria-i Judecată de Apoi: dacă pe tron stă (și judecă) Tatăl, sau Celălalt?

              În această cheie se poate explica și apatia prințului Hamlet care, după ce are confirmarea asasinării tatălui, nu face nimic pentru a preveni propria lui asasinare. Căci o întrebare și mai tulburătoare îl macină: Dincolo, cine stă pe tron și ne guvernează viețile, Tatăl sau Celălalt? Și știe că răspunsul la această întrebare, (dincolo de visuri și premoniții, de semne și coincidențe semnificative) nu-l va putea afla cu adevărat decât atunci când va ajunge Dincolo.

                Iar regizoarea Ana Lupu Hausvater pregătește sufletește spectatorul pentru o astfel de viziune iconoclastă (păgână) încă din holul de la intrare al teatrului când, prin pâclele de fum ale subconștientului, te trezești privit de niște actori închiși în cuștile acestei lumi, despre care nu știm cu adevărat dacă, la rândul ei, nu este decât o pușcărie iluzorie, o Maya, o matrice (MATRIX) a unei Suprainteligențe malefice. (Amintiți-vă experimentele științifice disperate ale cercetătorilor de la CERN în căutarea BOZONULUI, acea particulă ce ar trebui neaparat să existe, pentru a da consistență realității, „carne” pe scheletul ecuațiilor lumii acesteia și în lipsa căreia Universul nu ar fi decât iluzoria Peșteră a lui Platon.

              Sonurile ancestrale ale trupei „Subcarpați”(Subcarpați, adică lumea de sub pământ, locul acela magic unde s-a retras trei ani de zile Zamolxis, pentru a primi PUTERILE …) dublate de prezența liderului trupei, Marius Andrei Alexe, în rolul fantomei tatălui mereu în dialog cu Hamlet, sporește atmosfera de mister existential adus în plină contemporaneitate.

               Decupajul textului făcut de Ștefan Peca a comprimat spectacolul la trei ore, făcând mai greu de ințeles pentru necunoscătorii piesei a anumitor scene și poate acesta să fi fost motivul care i-a făcut pe mulți arădeni să părăsească la pauză sala, în schimb traducerea liberă datorată aceluiași dramaturg, cred că i-a apropiat pe mulți tineri de Bătrânul Will.

Vasile Zărăndan