Vremea Romania, Arad 2°C

Stiri Arad

Fugari neobosiți sub soare și sub stele - șoferii de altă dată și frumoasele lor camioane

România a fost o țară cu tradiție agrară  fiind  așa cum se spunea grânarul Europei iar singurul mijloc  de transport era calul și căruța  folosit atât  în agricultură dar și pentru negustorie. Trenurile apăruseră pe la sfârșitul Sec. al XVIII–lea fiind ceva ne mai întâlnit în acele vremi , iar după 1900 apar primele automobile în România. Nu se putea vorbi de un transport organizat până prin anul 1935 când CFR-ul organizează un serviciu de transporturi auto , având în dotare în primul an 34 autobuze,  12 camioane și 4 turisme iar între anii 1941-1944 s-au mai achiziționat 164 autovehicule, dar nu era suficient.

Fugari neobosiți sub soare și sub stele - șoferii de altă dată și frumoasele lor camioane
Comentează 0

În 1946-1947 se înființează Regia Autonomă a Transportului cu Autovehicule (RATA)  fiind primul serviciu de autotransport aparținând statului prin colaborare cu U.R.S.S.  în cadrul societății mixte ,,SOVROMTRANSPORT,, cu un parc de 202 autobuze și 500 de autocamioane, iar în anii următori se importă camioane ZIS 150 din U.R.S.S. , un ajutor prețios acordat statului Român de către U.R.S.S.  iar prin înființarea acestei intreprinderi mixte de tranport auto în cadrul Societății Sovrom , fiecare stat contribuia cu jumătate din fondurile de bază necesare , România primind astfel un important parc auto cu autovehicule noi cu care se putea executa un volum mare de transporturi desfășurate în general pe distanțe  scurte, deoarece utilizarea camioanelor este mai rentabilă pe distanțe mici , iar pe distanțe mari sunt (sau erau) mai rentabile trenurile și vapoarele (raportat la tonă/km).

Din anul 1953 , odată cu reorganizarea administrativă a țării , s-au creat în fiecare regiune , intreprinderi de transport auto regionale , I.R.T.A. (Intreprinderea Regională de Transport Auto) cu subunități ramificate  în diferite puncte, cu trafic și mărfuri de importanță majoră fiind astfel racordate toate localitățile și punctele de interes economic ale  țării la calea ferată. Din anul 1955 ,  încep sa fie utilizate pentru prima dată camioane și autobuze românești, odată cu fabricarea primelor autocamioane SR 101 în anul 1954 la Brașov în Uzina STEAGU-ROȘU.   În primii doi ani industria automobilistică a furnizat  8176  autovehicule , urmând ca în fiecare an sa fie produse până la 30.000   camioane  fiind foarte necesare pe toate șantierele țării  la transportul materialului lemnos din păduri precum și la reâmpăduriri, cariere de piatră, balastiere , construcții drumuri, agricultură , lucrând în cele mai grele condiții ținând cont că în România de atunci puține drumuri erau asfaltate și se începuse industrializarea țării. În acest context era nevoie și de șoferi , tehnicieni , mecanici și astfel au luat ființă școli tehnice de exploatare auto. (Dezvoltarea Transporturilor în R.P.R. – autori  Ing.N.Dădărlat , Ing.C.Teoharide).

Fiind organizată după modelul Sovietic, I.R.T.A. era cea mai rentabilă intreprindere de transport din acei ani cu un coeficient de peste 60% a  utilizării mijloacelor de transport în comparație cu restul intreprinderilor  , de altfel fiind și cea mai mare intreprindere de transport auto , avînd cel mai mare parc auto din țară , acoperid toate nevoile de transport ale economiei naționale (Fiecare Autobază deținea cîteva sute de camioane). Astfel transportul auto a luat un avânt  major în România, devenind motorul economiei Românești.  Camioanele, erau prezente peste tot, în agricultură la campaniile agricole , la împăduriri și tranportul lemnului din păduri ori construcții de șosele și drumuri forestiere , pe șantiere la construcția de baraje și hidrocentrale... absolut peste tot.

Ei , șoferii de altă dată au fost prezenți pretutindeni unde țara avea nevoie , ei au fost  cei care au ridicat  România , au fost motorul României de atunci , au fost mereu pe drumuri , poate zi și noapte , uneori departe de cei dragi ,  de familii , transportînd  tone de marfă de la un capăt la altul al țării  , prin ploaie , frig , zăpadă , polei sau soarele dogorâtor, ei cei pe care țara i-a trimis și la Porțile de fier  ,  Canalul Dunăre –Marea Neagră , la Rovinari la cărbune  sau  campanii agricole prin imensul Bărăgan iar aici trebuie amintiți și șoferii militari care au fost an de an pe holdele țării. Șoferii au fost calul de bătaie al țării , ei care astăzi sunt uitați...

Meseria de șofer nu a fost ușoară , a fost o meserie care îți cerea multe sacrificii și poate primeai așa de puțin ca recompensă, pentru că șoferul nu termina programul după 8 ore de muncă și bine mersi se așeza acasă la televizor cu o bere în mână , era răspunzător de martfă ,  camion, de tot ceea ce mișcă pe drum , este o meserie care cere  atenție deosebită, seriozitate și dăruire de sine.

Șoferia  este o meserie care  cere mult suflet în primul rând , trebuie să îndrăgești camionul pe care îl conduci , este tovarășul tău de drum , cu el împarți bune și rele, iar atunci cînd  ai ajuns la capătul cursei , poate după zile și nopți în care ai auzit numai  glasul motorului și nimic altceva , obosit peste măsură ,  să îl închizi târziu în noapte și inainte de a te îndepărta de el să spui în gând ,, pe mîine prietene... dimineață o luăm din nou la drum ,,. Asta înseamnă a-ți îndrăgi meseria ,  camionul cu care îți câștigai pâinea familiei.

Așa au fost ei șoferii de altă dată , feciori de la țară care au iubit satul, gospodăria, familia dar au știut să fie mândri de meseria lor și de camionul care le-a adus bunăstarea familiei. Au plecat cu noaptea în cap  cutreerând țara zi și noapte cu gândul la marfa transportată, la camion, la remorcă, la copilașii lor de acasă , dar mereu atenți la drum, și nu era ușor lucru să o iei la drum din Gurahonț cu un camion Bucegi cu remorcă (fără climă și alt confort de cabină) ticsite de conserve de legume până în portul Constanța sau de la Arad la Iași  cu acele camioane fără cușetă, dormind uneori chircit în cabină, înfofolit în pături, iar dimineața plin de frig să pornești din nou la drum.

Au avut viață grea , dar tocmai viața aceea i-a călit , le-a deschis mintea , i-a obligat să se descurce singuri și de aici  vine vorba ,,Sunt trei categorii de oameni; oameni buni , oameni răi și șoferii,, pentru că într-o fabrică muncitorul dacă nu știa ceva , avea maistrul sau inginerul lângă el , dar un șofer  era mereu pe cont propriu , singur în cabina mică  , mereu atent la drum, la mersul camionului , cu ochii mereu în oglinda retrovizoare , atent și la remorcă. Unii poate vor spune că nu i-a obligat nimeni să aleagă meseria de  șofer și este adevărat ,  dar oare ce șanse ar fi avut în anii 60 ,acești feciori când la sate începuse colectivizarea ? Atunci un șofer era respectat , era considerat un muncitor policalificat, (și asa a fost) pentru că pe lângă conducerea camionului trebuia să cunoști mecanică și puțină elecricitate auto altfel rămâneai în drum , erau drumuri rele majoritatea doar pietruite , mașinile se defectau mai des , trebuia să te descurci în orice situație , și de aceea au fost oameni cu capul pe umeri pentru că soarta a fost crudă cu ei .

Șoferii, încă din școală, erau pregătiți militărește , trebuiau sa cunoască camionul, să-l conducă bine să știe mecanică , iar examenul se dădea împreună cu un reprezentant al armatei , pentru că și armata era interesată de șoferi bine pregătiți. Examenul de șofer atunci era dur  , se doreau șoferi bine pregătiți , și așa au fost. Câți șoferi tineri după terminarea școlii  nu au fost trimiși direct la Porțile de Fier pe basculante  să stăvilescă Dunărea și nici măcar nu aveau experiență. Se știe oare că acolo în multe puncte de lucru șoferii lucrau cu basculantele fără portiera șoferului , pentru a sări din cabină la nevoie ? câte basculante zac acum pe fundul Dunării nimeni nu mai știe. Erau agățați cu cabluri de buldozere și așa coborau cu spatele  să basculeze în Dunăre piatră.

Astăzi aceste lucruri s-au uitat, de fapt uitați sunt și acești oameni , care ar merita mult mai mult din partea țării ,  măcar o pensie decentă de peste 1500 lei , însă nu ei sînt cei care beneficiază de pensii măcar  bune (nu nesimțite) pe care le-ar merita din plin după zeci de ani petrecuți la volan  , în cele mai grele condiții de multe ori. Câți dintre ei nu au fost pe șantiere prin noroi și praf  , ori pe autotrenuri forestiere la pădure  , coborând cu camioanele și autotroliile  încărcate  cu bușteni din munți, pe gheață , zăpadă sau polei de multe ori , pe drumuri înguste de pădure și de multe ori pe ,,dunga văii,, sau a prăpastiei , cu nervii încordați la maxim, cu ochii în oglinzile retrovizoare atenți în față dar și la semiremorca sau peridocul  încărcat  la maxim să nu derapeze în vale , ori în campanii prin nesfârșitul Bărăgan în căldura dogorâtoare de afară și pe deasupra suportând căldura emanată de la motor, departe de familii și de o viață liniștită , dormind prin ferme agricole în condiții precare.

Ei au fost trimiși mereu acolo unde țara avea nevoie  .......Era răspundere mare ,  și haideți să ne gândim la un șofer de autobuz câte vieți omenești are în mâinile lui , asta cere atenție și seriozitate  în condus și un calm deosebit ca om,  nu oricine putea atunci lucra șofer pe autobuz... erau aleși dintre cei mai serioși și bine pregătiți șoferi ,  ca sa nu mai vorbim de faptul că erau necesari minim 5 ani vechime ca  să aibă drept să conducă un autobuz și 3 ani vechime pentru camion de cursă lungă la interurban. Oare era ușor lucru pentru un șofer să plece târziu în noapte din Arad , Baia Mare ori Gurahonț și să ajungă la Constanța–Port  a treia zi ? Atunci camioanele circulau cu viteza de 50-60 km/oră , era viteza admisă de lege și se respecta. Apoi drumul spre casă... care de fapt era cu ocolișuri pe la alți beneficiari prin țară cu martfă din port , pentru că A.C.E.M.-ul din acea vreme nu îți dădea ,,liber,, din Constanța , cursa trebuia efectuată ,,plin-plin,, iar asta însemnând alte întârzieri spre casă. Alte zile și nopți la volan, drumuri proaste și multă oboseală  , nervi încordați  , cu ne somn  și gândul la familia de acasă dar asta era meseria  , iar pâinea la copii trebuia asigurată  mai greu sau mai ușor cum se putea , dar au mers înainte  deși aveau o viață  aspră .

După o viață pe drumurile țării  cu ce s-au ales acești oameni ? cu ce i-a recompensat statul Român , că pensiile nesimțite nu le-au primit ei șoferii , ba mai mult le-a fost tăiată de la vechime și grupa II-a după anii 90  , iar astăzi au fost dați uitării de tot , lumea sa schimbat și nu în bine, totul s-a uitat , statul a uitat că ei au fost cei care  au pus industrializarea  României în mișcare ,au dus greul  fiind mereu pe drumuri  transportînd mărtfuri de la un capăt la celălalt al țării ,  ei și frumoasele lor camioane , ei șoferii de altă dată.....

P.S. Dedic acest articol tuturor șoferilor din vremurile bune ,,  de aur ale României ,,  pentru că merită măcar să ne amintim de ei  toți, chiar dacă unii dintre ei au plecat în ultima lor cursă lungă să colinde drumurile infinite ale cerului , iar pe cei care încă îi mai avem printre noi trebuie să le purtăm respect , pentru că măcar respectul nostru îl merită.

Dedic în mod special acest articol  părinților noștri , tatălui meu (care la 6 anișori m-a pus la volanul camionului Bucegi) , celor care ne-au pus   prima dată la volanul camionului și ne-au învățat să le călcăm pe urme , au fost mândri de noi , ne-au iubit , iar noi la rândul nostru trebuie să ne amintim de ei cu mult drag , iar camioanele lor frumoase ne vor trezi mereu nostalgia copilăriei , văzând mereu prin fereastra sufletului camionul tatălui în fața porții casei unde am copilărit...                                                                                                           (Se doreşte a se alcătui o arhivă foto cu şoferii şi camioanele fostei Autobaze 4 Sebiş  şi nu numai . Cei care detin poze sînt rugaţi să mă contacteze la tel.0757277301)